iar dacă era astfel, totul s-ar fi explicat, cele două apartamente în comun şi până şi faptul că eu intrasem îmbrăcat în Dalla Piccola în apartamentul lui Simonini, acolo îmi lăsasem mantia şi peruca şi apoi adormisem. Afară de un mic amănunt: dacă Simonini era Dalla Piccola, de ce eu nu ştiam nimic despre Dalla Piccola şi nu mă simţeam Dalla Piccola, care nu ştia nimic despre Simonini — şi, mai mult, pentru a cunoaşte gândurile şi sentimentele lui Dalla Piccola trebuise să-i citesc însemnările? Iar dacă aş fi fost şi Dalla Piccola ar fi trebuit să fiu la Auteuil, în casa aceea despre care el părea să ştie tot, iar eu (Simonini) nu ştiam nimic. Şi cine era Diana?

Afară doar dacă eu nu eram când şi când Simonini care-l uitase pe Dalla Piccola, iar uneori Dalla Piccola care-l uitase pe Simonini. N-ar fi un lucru nou. Cine-i cel care mi-a vorbit de cazuri de dublă personalitate? Nu i se-ntâmplă astfel Dianei? Dar cine-i Diana?

Îmi propusesem s-o iau cu metodă. Ştiam că ţin un caiet cu ce am de făcut, şi în el am găsit următoarele însemnări:

 

21 martie, slujbă

22 martie, Taxil

23 martie, Guillot pentru testament Bonnefoy

24 martie, la Drumont?

 

Cum se făcea că în 21 trebuia să mă duc la slujbă nu ştiu, nu cred că sunt credincios. Dacă cineva e credincios, crede în ceva. Cred în ceva? Nu mi se pare. Deci sunt necredincios. E logic. Dar să trecem peste asta. Uneori ne ducem la slujbă din multe motive, iar credinţa n-are nicio legătură.

Mai sigur era că ziua aceea, despre care credeam că-i marţi, era miercuri, 23 martie, şi într-adevăr venise Guillot ca să mă pună să-i redactez testamentul Bonnefoy. Era în 23, iar eu credeam că-i 22. Ce se întâmplase pe 22? Cine sau ce anume era Taxil?

Că însă joi trebuia să-l văd pe acel Drumont era acum în afara chestiunii. Cum puteam să întâlnesc pe cineva dacă nu mai ştiam nici măcar cine eram eu? Trebuia să mă ascund, până ce mi-aş fi lămurit ideile. Drumont... Îmi spuneam că ştiu foarte bine cine este, dar dacă încercam să mă gândesc la el, era ca şi cum aş fi avut mintea înceţoşată de vin.

Să avansăm câteva ipoteze, mi-am zis eu. Întâi: Dalla Piccola e un altul, care din motive misterioase trece des pe la casa mea, legată de a lui printr-un coridor mai mult sau mai puţin secret. În seara de 21 martie a intrat din nou la mine, în impasse Maubert, şi-a depus rantia (de ce?), apoi s-a dus să doarmă în casa proprie, unde s-a trezit lipsit de memorie dimineaţa. Aşa cum şi eu, la fel de lipsit de memorie, mă trezisem cu două dimineţi după aceea. Dar în cazul ăsta, ce-oi fi făcut marţi, pe 22, dat fiind că mă trezisem lipsit de memorie în dimineaţa de 23? Şi de ce oare Dalla Piccola trebuia să se dezbrace la mine şi să se-ntoarcă apoi la el acasă fără rantie — şi la ce oră? Am fost cuprins de groaza că-şi petrecuse prima parte a nopţii în patul meu... Doamne, e drept că femeile îmi stârnesc oroarea, dar cu un abate ar fi şi mai rău. Sunt cast, dar nu pervertit...

Sau poate că eu şi Dalla Piccola suntem aceeaşi persoană. Dat fiind că am găsit rantia în camera mea, după ziua cu slujba (cea de 21), aş fi putut să mă întorc în impasse Maubert, costumat în Dalla Piccola (dacă doream să mă duc la o slujbă, era mai de crezut că mă duceam acolo ca abate), pentru ca apoi să mă descotorosesc de rantie şi de perucă şi să mă duc mai târziu, după aceea, să mă culc în apartamentul abatelui (şi uitând că mi-am lăsat rantia la Simonini). În dimineaţa următoare, marţi, 22 martie, trezindu-mă ca Dalla Piccola, nu doar că m-oi fi pomenit fără memorie, dar nici măcar n-oi fi găsit rantia la picioarele patului. Ca Dalla Piccola, lipsit de memorie, oi fi găsit o rantie de schimb pe coridor şi-oi fi avut tot timpul ca să fug în aceeaşi zi la Auteuil, doar că schimbându-mi ideea la sfârşitul zilei, prinzând din nou curaj şi întorcându-mă la Paris seara târziu, în apartamentul din impasse Maubert, punând rantia pe cuierul din dormitor şi trezindu-mă, lipsit iarăşi de memorie, însă ca Simonini, miercuri, crezând că e tot marţi. Prin urmare, îmi spuneam, Dalla Piccola îşi pierde memoria pe 22 martie şi rămâne aşa o zi întreagă, pentru ca apoi să se pomenească pe 23 ca un Simonini fără memorie. Nimic ieşit din comun după tot ce am aflat de la... cum se numea doctorul ăla de la clinica din Vincennes?

Afară de o mică problemă. Îmi recitisem însemnările: dacă lucrurile s-au petrecut aşa, Simonini pe 23 dimineaţa ar fi trebuit să găsească în dormitor nu una, ci două rantii, cea pe care o lăsase în noaptea de 21 şi cea pe care o lăsase în noaptea din 22. Dar nu era decât una singură.

Dar nu, ce prostie! Dalla Piccola se întorsese de la Auteuil în seara de 22, în rue Maître Albert, acolo îşi pusese rantia, apoi trecuse în apartamentul din impasse Maubert şi se dusese la culcare, trezindu-se în dimineaţa următoare (pe 23) ca Simonini şi găsind în cuier o singură rantie. E drept că, dacă aşa or fi stat lucrurile, când dimineaţa la opt intrasem în apartamentul lui Dalla Piccola ar fi trebuit să găsesc în odaia lui de dormit rantia pe care o lăsase acolo în seara de 22. Însă ar fi putut s-o agaţe la loc pe coridorul unde o găsise. Era de-ajuns să controlez.

Străbătusem coridorul cu lampa aprinsă, cu oarecare teamă. Dacă Dalla Piccola n-aş fi fost eu, îmi spuneam, aş fi putut să mă trezesc cu el apărând din capătul celălalt al coridorului, eventual şi el cu o lumânare întinsă înainte-i... Din fericire, nu s-a întâmplat aşa. Iar în capătul coridorului am găsit rantia atârnată în cui.

Şi totuşi, şi totuşi... Dacă Dalla Piccola se întorsese de la Auteuil şi, după lăsarea