rantiei, o fi parcurs tot coridorul până la apartamentul meu şi s-o fi culcat fără ezitare în patul meu, era pentru că în momentul acela îşi amintise de mine şi ştia că la mine putea să doarmă ca la el însuşi, din moment ce eram una şi aceeaşi persoană. Prin urmare, Dalla Piccola se dusese la culcare ştiind că este Simonini, în timp ce în dimineaţa următoare Simonini se trezise fără să ştie că este Dalla Piccola. Cum s-ar spune, mai întâi îşi pierde memoria Dalla Piccola, apoi o recapătă, adoarme cu ea şi-i trece lui Simonini lipsa lui de memorie.

 

Lipsa memoriei... Sintagma aceasta, care înseamnă neaducerea-aminte, mi-a deschis un fel de breşă în ceaţa timpului pe care l-am uitat. Eu vorbeam de oameni fără memorie la Magny, cu peste 10 ani în urmă. Acolo vorbeam eu despre asta cu Bourru şi Burot, cu Du Maurier şi cu doctorul austriac.

 

3

 

Chez Magny

 

25 martie 1897, în zori

 

Chez Magny... Eu mă ştiu un iubitor al bucătăriei de soi şi, din câte mi-amintesc, în restaurantul ăla din rue de la Contrescarpe-Dauphine nu plăteai mai mult de zece franci de cap, iar calitatea corespundea cu preţul. Dar nu te poţi duce în fiecare zi la Foyot. Multă lume, în anii trecuţi, se ducea la Magny ca să admire de departe scriitori deja celebri ca Gautier sau Flaubert, iar mai demult, pe pianistul ăla polonez ofticos, întreţinut de o degenerată care umbla îmbrăcată în pantaloni{2}. Eu mă dusesem pe-acolo într-o seară ca să arunc un ochi şi ieşisem imediat. Artiştii, chiar şi de departe, sunt insuportabili, se uită-n jur ca să priceapă dacă noi îi recunoaştem.

Apoi „cei mari” abandonaseră Magny şi emigraseră la Brebant-Vachette, în boulevard de la Poissoniere, unde se mânca mai bine şi se plătea mai mult, dar se vede treaba că, după cum se spune, carmina dant panem{3}. Iar când Magny se purificase, ca să spunem aşa, începusem să mă duc câteodată pe-acolo, încă de prin '80 şi ceva.

Văzusem că se duceau oameni de ştiinţă, de exemplu chimişti iluştri ca Berthelot şi mulţi medici de la Salpetriere. Spitalul nu-i chiar la doi paşi, dar poate că medicii ăia de clinică au chef să facă o scurtă plimbare prin Cartierul Latin în loc să mănânce în acele gargottes mizerabile în care se duc rudele bolnavilor. Discuţiile medicilor sunt interesante, fiindcă privesc întotdeauna slăbiciunile altuia, iar la Magny, ca să acopere zgomotul, toţi vorbesc cu glas tare, aşa încât o ureche exersată poate să prindă oricând ceva interesant. Să fii atent nu înseamnă să cauţi să afli un lucru precis. Totul, chiar şi ce-i irelevant, poate să-ţi prindă bine într-o bună zi. Important e să ştii ceea ce alţii nu ştiu că tu ştii.

Dacă literaţii şi artiştii şedeau totdeauna în jurul unor mese comune, oamenii de ştiinţă prânzeau singuri, ca şi mine. Însă, după ce mai multe dăţi ai fost vecin de masă cu cineva, începi să faci cunoştinţă. Prima cunoştinţă a fost doctorul Du Maurier, un individ din cale-afară de odios, încât ajungeai să te-ntrebi cum de putea un psihiatru (căci asta era) să inspire încredere pacienţilor lui arătându-le o faţă aşa de neplăcută la vedere. Un chip invidios şi livid, al cuiva care se consideră veşnic al doilea. De fapt, conducea o mică clinică pentru bolnavi de nervi la Vincennes, însă ştia foarte bine că institutul lui de cură n-avea să se bucure niciodată de faima şi de veniturile clinicii mai celebrului doctor Blanche — însă Du Maurier mormăia sarcastic că acum vreo treizeci de ani stătuse acolo un anume Nerval (după el, un poet cu ceva merite) pe care curele mult faimoasei clinici Blanche îl duseseră la sinucidere.

Alţi doi comeseni cu care stabilisem bune raporturi erau doctorii Bourru şi Burot, doi tipi singuratici care păreau fraţi gemeni, îmbrăcaţi mereu în negru, aproape cu aceeaşi croială la haine, cu aceleaşi mustăţi negre şi cu bărbia rasă, cu gulerele mereu cam murdare, în chip fatal, pentru că la Paris se aflau în călătorie, dat fiind că profesau la Ecole de Medecine din Rochefort şi veneau în capitală doar câteva zile pe lună, ca să urmărească experimentele lui Charcot.

— Cum, nu e praz astăzi? întrebase iritat într-o zi Bourru. Iar Burot, scandalizat: — Nu aveţi praz?

În timp ce chelnerul se scuza, intervenisem eu de la masa vecină: — Dar sunt nişte saramuri foarte bune, sau hrean. Eu îl prefer prazului. Pe urmă am tărăgănat zâmbind: — Tous les legumes/ au clair de lune/ etaient en train de s'amuser/ et les passants les regardaient./ Les cornichons/ dansaient en rond,/ les salsifis/ dansaient sans bruit...

 

 

Convinşi, cei doi comeseni ceruseră salsifis. Iar de-atunci a început o obişnuinţă cordială, câte două zile pe lună.

— Vedeţi, domnule Simonini, îmi explica Bourru, doctorul Charcot studiază acum temeinic isteria, o formă de nevroză care se manifestă prin diferite reacţii psihomotorii, senzoriale şi vegetative. În trecut era considerată un fenomen exclusiv feminin, derivând din tulburări ale funcţiei uterine, însă Charcot a intuit că manifestările isterice sunt la fel de răspândite la cele două sexe şi pot să cuprindă paralizii, epilepsie, orbire sau surditate, dificultăţi în a respira, a vorbi, a înghiţi.

— Colegul meu, intervenea Burot, încă n-a spus că Charcot pretinde c-ar fi pus la punct o terapie care-i vindecă simptomele.

— Acolo voiam s-ajung, răspundea înţepat Burot. Charcot a ales calea hipnotismului, care până mai ieri era o materie pentru şarlatani ca Mesmer. Pacienţii, supuşi hipnozei, ar trebui să reevoce episoade traumatice care se află la originea isteriei şi să se vindece luând cunoştinţă de ele.

— Şi se vindecă?

— Aici e cuiul, domnule Simonini, zicea Bourru, după noi ceea ce se petrece adesea la Salpetriere aduce mai degrabă a teatru decât a clinică psihiatrică. Să ne-nţelegem, nu că punem la îndoială calităţile infailibile de diagnostician ale Maestrului...

— Nu că le punem la îndoială, confirma Bourru. Tehnica hipnotismului în sine e cea care...

Bourru şi Burot mi-au explicat diferitele tehnici de hipnoză, de la cele încă şarlataneşti