ale nu ştiu cărui abate Faria (m-a făcut să ciulesc urechile numele acela dumasian, dar se ştie că Dumas şterpelea de prin cronici de scandal reale) până la cele socotite acum ştiinţifice ale doctorului Braid, un adevărat pionier.

— La o adică, zicea Burot, magnetizatorii de treabă folosesc metode mai simple.

— Şi mai eficace, preciza Bourru. Pe dinaintea bolnavului pui să oscileze o medalie sau o cheie, spunându-i să le privească fix: într-un interval de la unu la trei minute pupilele subiectului au o mişcare oscilatorie, pulsul scade, ochii se închid, chipul exprimă o senzaţie de odihnă, iar somnul poate să dureze până la douăzeci de minute.

— Însă, corecta Burot, depinde de subiect, pentru că magnetizarea nu depinde de transmiterea unor fluide misterioase (aşa cum credea bufonul ăla de Mesmer), ci de fenomene de autosugestie. Iar bigoţii indieni obţin acelaşi rezultat privindu-şi atent vârful nasului sau călugării de la muntele Athos aţintindu-şi buricul.

 

 

— Noi nu credem cine ştie ce în formele astea de autosugestie, zisese Burot, chiar dacă nu facem altceva decât să punem în practică intuiţii ce fuseseră chiar ale lui Charcot, înainte să înceapă să acorde atâta încredere hipnotismului. Ne ocupăm de cazuri de variaţii ale personalităţii, adică de pacienţi care într-o zi se cred o persoană, iar în altă zi alta, şi cele două personalităţi se ignoră una pe cealaltă. Anul trecut a intrat în spitalul nostru un oarecare Louis.

— Caz interesant, precizase Bourru, acuza paralizie, amorţeală, contracţii, spasme musculare, hiperestezie, mutism, iritaţii cutanate, tuse, vomă, atacuri epileptice, catatonie, somnambulism, dansul lui San Vito, tulburări ale limbajului...

— Uneori se credea un câine, adăuga Burot, sau o locomotivă cu aburi. Iar apoi avea halucinaţii persecutorii, restrângerea câmpului vizual, halucinaţii gustative, olfactive şi vizuale, congestie pulmonară pseudo-tuberculară, cefalee, durere de stomac, constipaţie, anorexie, bulimie şi letargie, cleptomanie...

— În fine, conchidea Bourru, un cadru normal. Însă noi, în loc să recurgem la hipnoză, am aplicat o bară de oţel pe braţul drept al bolnavului şi iată că ne-a apărut ca prin vrajă un personaj nou. Paralizia şi insensibilitatea dispăruseră de pe partea dreaptă, ca să se mute pe partea stângă.

— Ne aflam în faţa unei alte persoane, preciza Burot, care nu-şi amintea nimic despre cel ce fusese cu o clipă mai înainte. Într-una din stările sale Louis era abstinent, iar în cealaltă devenea de-a dreptul înclinat către beţie.

— Reţineţi, spunea Bourru, că forţa magnetică a unei substanţe acţionează şi la distanţă. De exemplu, fără ca subiectul să ştie, se pune sub scaunul lui o sticluţă care să conţină o substanţă alcoolică. În această stare de somnambulism, subiectul va vădi toate simptomele beţiei.

— Dumneata înţelegi cât de mult respectă practicile noastre integritatea psihică a pacientului, conchidea Burot. Hipnotismul îl face pe subiect să-şi piardă cunoştinţa, pe când cu magnetismul nu există comoţie violentă asupra vreunui organ, ci o încărcare progresivă a plexurilor nervoase.

Am rămas din conversaţia aceea cu convingerea că Bourru şi Burot erau doi imbecili care-i ameţeau cu substanţe iritante pe nişte bieţi demenţi şi convingerea mea se întărise văzându-l pe doctorul Du Maurier, care urmărea conversaţia de la masa vecină, scuturând din cap de mai multe ori.

— Dragă prietene, îmi spusese el la două zile după aceea, atât Charcot, cât şi cei doi amici ai noştri din Rochefort, în loc să analizeze ce au trăit pacienţii lor şi să se întrebe ce va să zică să ai două conştiinţe, îşi fac griji dacă se poate acţiona asupra lor cu hipnotismul sau cu barele de metal. Problema e că la mulţi subiecţi trecerea de la o personalitate la alta are loc spontan, în moduri şi în timpuri imprevizibile. Am putea vorbi de autohipnotism. După mine, Charcot şi discipolii săi n-au reflectat destul asupra experienţelor doctorului Azam şi asupra cazului Felida. Noi încă ştim foarte puţin despre fenomenele acestea, tulburarea de memorie poate avea drept cauză o diminuare a aportului de sânge la o reţea încă necunoscută a creierului şi îngustarea momentană a vaselor poate fi provocată de starea de isterie. Dar unde lipseşte afluxul de sânge în pierderile de memorie?

— Unde lipseşte?

— Asta-i problema. Dumneata ştii că creierul nostru are două emisfere. Aşadar pot exista subiecţii care gândesc uneori cu o emisferă completă şi uneori cu una incompletă, în care lipseşte facultatea de memorie. Eu mă aflu în situaţia de a avea în clinică un caz foarte asemănător cu cel al lui Felida. O tânără doar cu puţin peste douăzeci de ani, se numeşte Diana.

Aici Du Maurier se oprise o clipă, de parcă se temea să mărturisească ceva rezervat.

— O rudă mi-o încredinţase pentru tratament acum doi ani şi apoi a murit, încetând, evident, să mai plătească taxa, dar ce era să fac, să dau pacienta afară, în stradă? Ştiu puţine lucruri despre trecutul ei. Se pare, după povestirile ei, că încă din adolescenţă începuse la fiecare cinci-şase zile să simtă, după o emoţie, dureri la tâmple, după care cădea într-un fel de somn. Ceea ce ea numeşte somn sunt în realitate atacuri isterice, oricum, atunci când se deşteaptă sau se calmează, e foarte diferită de felul cum era înainte, adică a intrat în ceea ce doctorul Azam numea a doua condiţie. În condiţia pe care am numi-o normală, Diana se comportă ca adepta unui soi de sectă masonică. Să nu mă înţelegi greşit, şi eu aparţin de Marele Orient, adică de masoneria oamenilor cumsecade, dar poate ştii şi dumneata că există felurite „subordonări” de tradiţie templieră, cu înclinaţii stranii către ştiinţele oculte, iar unele dintre ele (sunt frânturi, bineînţeles, din fericire) înclină către rituri satanice. În condiţia pe care, din păcate, trebuie s-o definim ca normală, Diana se consideră adepta lui Lucifer sau ceva de felul ăsta, spune lucruri licenţioase, povesteşte episoade lubrice, încearcă să-i seducă pe infirmieri şi până şi pe mine, îmi displace că spun un lucru atât de jenant, asta şi pentru că Diana este ceea ce se cheamă o femeie drăguţă. Eu consider că în condiţia asta ea se resimte de pe urma traumelor pe care le-a suferit în cursul adolescenţei ei