şi că încearcă să scape de aceste amintiri intrând când şi când în a doua condiţie a ei. În această condiţie, Diana apare ca o făptură blândă şi plină de candoare, este o bună creştină, cere totdeauna cartea ei de rugăciuni, vrea să iasă pentru a merge la slujbă. Însă fenomenul singular, care se întâmpla şi cu Felida, este că, în cea de-a doua condiţie, Diana, atunci când este Diana cea virtuoasă, îşi aminteşte foarte bine cum era în condiţia normală şi e mâhnită şi se întreabă cum se poate să fi fost atât de rea, se pedepseşte cu un ciliciu, în aşa fel încât numeşte cea de-a doua condiţie starea ei de raţiune şi reaminteşte condiţia ei normală ca pe o perioadă în care se afla în prada halucinaţiilor. În schimb, în condiţia normală Diana nu-şi aminteşte nimic despre ce făcea în cea de-a doua condiţie. Cele două stări alternează la intervale imprevizibile şi uneori rămâne în una sau în cealaltă dintre condiţii timp de câteva zile. Aş fi de acord cu doctorul Azam să vorbesc despre somnambulism perfect. De fapt, nu numai somnambulii, dar şi cei care iau droguri, haşiş, beladonă, opiu, sau abuzează de alcool fac lucruri despre care nu-şi mai amintesc la trezire.

Nu ştiu de ce povestirea despre boala Dianei mă întristase atât de mult, dar îmi amintesc că i-am spus lui Du Maurier: — O să-i vorbesc unui cunoscut de-al meu care se ocupă de cazuri demne de milă ca acesta şi ştie unde să aranjeze să fie găzduită o copilă orfană. O să vă pun în contact cu abatele Dalla Piccola, un om al bisericii foarte influent în mediile instituţiilor de caritate.

Deci atunci când vorbeam cu Du Maurier, cunoşteam cel puţin numele lui Dalla Piccola. Dar de ce-mi făcusem atâtea griji pentru Diana?

Scriu fără întrerupere de câteva ceasuri, degetul mare mă doare şi m-am mulţumit să mănânc totdeauna la masa mea de lucru, ungând cu pateu şi cu unt nişte pâine, cu câteva pahare de Château Latour, ca să-mi aţâţ memoria.

Aş fi dorit să mă regalez, ştiu şi eu, chiar cu vreo vizită la Brebant-Vachette, dar atât timp cât n-am înţeles cine sunt, nu pot să mă arăt în jur. Mai devreme sau mai târziu va trebui totuşi să mă aventurez în place Maubert, ca să aduc acasă ceva de mâncare pentru mâine.

Deocamdată să nu mă mai gândesc şi să revin la scris.

 

În anii aceia (mi se pare că era prin '85 sau '86), la Magny îl cunoscusem pe cel pe care continui să mi-l amintesc drept doctorul austriac. Iată că-mi revine în minte numele, se numea Froïde (cred că aşa se scrie), un medic cam la treizeci de ani, care, desigur, venea la Magny doar pentru că nu-şi putea permite ceva mai bun şi care făcea o perioadă de ucenicie pe lângă Charcot. Se aşeza de obicei la masa de alături, iar la început ne mulţumeam să schimbăm câte un semn politicos din cap. Îl crezusem melancolic din fire, puţin cam dezrădăcinat, dornic cu timiditate să-i asculte cineva mărturisirile ca să-şi descarce unele nelinişti. În două sau trei împrejurări căutase pretexte ca să schimbe câteva cuvinte, dar eu rămăsesem rezervat.

Chiar dacă numele Froïde nu-mi suna ca Steiner sau Rosenberg, ştiam şi eu că toţi evreii care trăiesc şi se îmbogăţesc la Paris au nume germane şi, devenind bănuitor din cauza nasului său coroiat, îl întrebasem într-o zi pe Du Maurier, care făcuse un gest vag, adăugând: „Eu nu ştiu bine, dar, în orice caz, mă ţin deoparte, evreu sau neamţ, e un amestec care nu-mi place”.

— Nu-i austriac? întrebasem eu.

— E totuna, nu? Aceeaşi limbă, acelaşi mod de a gândi. Nu i-am uitat pe prusacii care defilau pe Champs Elysees.

— Mi se spune că profesia de medic e dintre cele mai practicate la iudei, cam la fel cu cămătăria. Sigur că-i mai bine să n-ai niciodată nevoie de bani şi să nu te îmbolnăveşti.

— Dar mai există şi medicii creştini, zâmbise cu răceală Du Maurier.

Făcusem o gafă.

Printre intelectualii parizieni, sunt unii care, înainte să-şi exprime propria repulsie faţă de iudei, admit că unii dintre cei mai buni prieteni ai lor sunt evrei. Ipocrizie. N-am prieteni evrei (Domnul să mă ferească), în viaţa mea i-am evitat permanent pe evrei. Poate că i-am evitat din instinct, fiindcă pe evreu (ca să vezi, ca şi pe neamţ) îl simţi după cum pute (a spus-o şi Victor Hugo, fetor judaica), asta ajutându-i să se recunoască, prin miros şi prin alte semne, cum se-ntâmplă şi cu pederaştii. Îmi amintea bunicul că mirosul lor este legat de faptul că obişnuiesc să mănânce prea mult usturoi şi ceapă, şi poate şi carne de oaie şi de gâscă, îngreuiate de zaharuri lipicioase, care-i fac colerici. Dar trebuie să fie şi rasa, sângele infect, slăbiciunea de şale. Sunt toţi comunişti, vezi Marx şi Lasalle, măcar în privinţa asta, dintre atâtea altele, aveau dreptate iezuiţii mei.

Eu pe evrei i-am evitat întotdeauna, asta şi fiindcă sunt atent la nume. Evreii austrieci, de cum se-mbogăţeau, îşi puteau cumpăra nume plăcute, de floare, de piatră preţioasă sau de metal nobil, şi de-aici Silber sau Goldstein. Cei care nu puteau să plătească îşi luau nume ca Galgenvogel (furcă) sau Saufer (beţiv). În Franţa, ca şi în Italia, s-au mascat adoptând nume de oraşe sau de locuri, ca Ravenna, Modena, Picard, Flamand, uneori s-au inspirat din calendarul revoluţionar (Froment, Avoine, Laurier) — pe drept, dat fiind că părinţii lor au fost atenţi şi la numele proprii care uneori maschează nume evreieşti. Maurice vine de la Moise, Isidore de la Isaac, Edouard de la Aaron, Jacques de la Iacob şi Alphonse de la Adam...

Sigmund e un nume evreiesc? Hotărâsem din instinct să nu leg cunoştinţă cu medicul ăla de trei parale, dar într-o zi, pe când lua solniţa, Froïde o răsturnase. Între vecinii de masă trebuie respectate anumite reguli de politeţe şi i-am oferit-o pe-a mea, comentând că în unele ţări să verşi sarea era de rău augur, iar el, râzând, spusese că nu era superstiţios. Din ziua aceea