începuserăm să schimbăm câteva cuvinte. El se scuza pentru franceza lui, despre care zicea că-i prea forţată, dar se făcea înţeles foarte bine. Sunt nomazi din viciu şi trebuie să se adapteze la toate limbile. Am spus cu amabilitate: „Trebuie doar să-ţi mai obişnuieşti puţin urechea.” Iar el îmi zâmbise cu recunoştinţă. Lipicioasă.

Froïde era mincinos chiar şi ca evreu. Auzisem mereu spunându-se că cei din neamul lui trebuie să mănânce numai feluri speciale, gătite cum trebuie, şi de aceea stau mereu în ghetouri, pe când Froïde mânca cu poftă tot ce-i propuneau la Magny şi nu dispreţuia un pahar cu bere la masă.

Dar într-o seară părea că voia să-şi dea frâu liber. Beri îşi comandase deja două şi, după desert, pe când fuma nervos, o ceruse şi pe-a treia. La un moment dat, pe când vorbea dând din mâini, răsturnase sarea, a doua oară.

— Nu-i pentru că aş fi neîndemânatic, se scuzase el, dar sunt agitat. Sunt trei zile de când nu primesc poşta de la logodnica mea. Nu pretind să-mi scrie aproape în fiecare zi, cum fac eu, dar tăcerea asta mă nelinişteşte. E delicată cu sănătatea, sufăr îngrozitor că nu-i sunt aproape. Şi apoi am nevoie de aprobarea ei, orice lucru aş face. Aş vrea să-mi scrie ce gândeşte despre cina mea la Charcot. Pentru că, ştiţi, domnule Simonini, am fost invitat la cină la acest mare om, acum câteva seri. Nu i se-ntâmplă oricărui doctor tânăr aflat în vizită şi, în plus, unui străin.

Iată, mi-am spus eu, micul parvenit semit, care se strecoară în familiile de bună condiţie spre a face carieră. Iar tensiunea aceea din cauza logodnicei nu trăda natura senzuală şi voluptoasă a iudeului, mereu înclinat către sex? Te gândeşti la ea noaptea, nu-i aşa? Şi poate că te pipăi închipuindu-ţi-o, ai avea şi tu nevoie să-l citeşti pe Tissot. Dar îl lăsasem să povestească.

— Erau nişte invitaţi de calitate, fiul lui Daudet, doctorul Strauss, asistentul lui Pasteur, profesorul Beck de la Institut şi Emilio Toffano, marele pictor italian. O seară care m-a costat paisprezece franci, o cravată frumoasă, neagră, de la Hamburg, mănuşi albe, o cămaşă nouă şi fracul, pentru prima oară în viaţa mea. Şi pentru prima oară în viaţa mea, mi-am scurtat barba, după moda franceză. Cât despre timiditate, un strop de cocaină, ca să-mi dezlege limba.

— Cocaină? Nu-i o otravă?

— Totul e otravă, dacă iei în doze exagerate, până şi vinul. Dar studiez de vreo doi ani substanţa asta nemaipomenită. Vezi dumneata, cocaina e un alcaloid care se extrage dintr-o plantă pe care indigenii din America o mestecă pentru a suporta altitudinile Anzilor. Spre deosebire de opiu şi de alcool, provoacă stări mentale exaltante, fără ca prin asta să aibă efecte negative. E optimă ca analgezic, mai ales în oftalmologie, sau pentru îngrijirea astmului, folositoare în tratarea alcoolismului şi a toxicomaniilor, perfectă contra răului de mare, preţioasă pentru tratarea diabetului, face să dispară ca prin farmec foamea, somnul, oboseala şi e un bun înlocuitor al tabacului, vindecă dispepsii, flatulenţe, colici, dureri gastrice, ipohondrie, migrene, iritarea dorsală, febra de fân, e un întăritor preţios în ftizie şi tratează hemicrania, în caz de carie acută, dacă introduci în cavitate un tampon de vată muiat într-o soluţie de patru la sută, durerea se calmează imediat. Şi mai ales e minunată ca să inducă încrederea la cei deprimaţi, să uşureze spiritul, să te facă activ şi optimist.

Doctorul era de-acum la al patrulea pahar şi avea în chip evident o stare de beţie melancolică. Se întindea către mine, de parcă voia să mi se confeseze.

— Cocaina e foarte bună pentru unul ca mine, care, aşa cum îi spun eu mereu adorabilei mele Martha, nu crede că-i prea atrăgător, care-n tinereţe n-a fost niciodată tânăr şi acum, că are deja treizeci de ani, nu izbuteşte să devină matur. A fost o vreme în care eram tot numai ambiţie şi dorinţă nebună de a învăţa şi zi de zi mă simţeam nemulţumit de faptul că mama natură, într-unul dintre momentele ei de clemenţă, nu-mi întipărise stanţa acelui geniu pe care din când în când o îngăduie unora.

Se oprise deodată, cu aerul cuiva care-şi dă seama că şi-a dezgolit sufletul de tot. Evreiaş mic şi văicăreţ, îmi spusesem eu. Şi hotărâsem să-l fac să se jeneze.

— Nu se vorbeşte despre cocaină ca despre un afrodiziac? întrebasem.

Froïde roşise: — Are şi virtutea asta, cel puţin aşa cred, dar... n-am experienţe de felul ăsta. Ca bărbat nu sunt sensibil la mâncărimi dintr-astea. Iar ca medic sexul nu-i un subiect care mă atrage prea mult. Chiar dacă începe a se vorbi mult despre sex şi la Salpetriere. Charcot a descoperit că o pacientă de-a sa, o anume Augustine, într-o fază avansată a manifestărilor ei isterice, dezvăluise că trauma iniţială fusese o violenţă sexuală suferită pe când era mică. Fireşte, nu neg că printre traumele care dezlănţuie isteria pot să existe şi fenomene legate de sex, asta ar mai lipsi. Pur şi simplu, mi se pare exagerat să reducem totul la sex. Dar poate c-o fi acea pruderie a mea de mic-burghez care mă ţine departe de problemele astea.

Nu, îmi ziceam eu, nu e aşa-zisa pruderie, e faptul că, la fel ca toţi circumcişii din neamul tău, eşti obsedat de sex, dar încerci să uiţi asta. Vreau să văd când o să-ţi pui mâinile murdare pe Martha aia a ta dacă n-ai să-i faci un cârd de evreiaşi şi n-o s-o faci să devină ftizică de-atâta hărţuială...

Între timp Froïde continua: — Problema mea e mai degrabă aceea că mi-am isprăvit provizia de cocaină şi cad din nou în melancolie, doctorii antici ar fi spus că am o revărsare a bilei negre. Altădată găseam preparatele lui Merck şi Gehe, însă au fost nevoiţi să-şi suspende producţia, deoarece puteau primi numai materie primă expirată. Frunzele proaspete pot fi prelucrate doar în America, iar producţia cea mai bună este cea a lui Parke şi Davis din Detroit, o varietate mai solubilă, de o culoare albă pură şi cu miros aromatic. Aveam o oarecare rezervă dintr-asta, dar