E ca o invitaţie la nuntă pentru cine-i la curent cu toate secretele din place Maubert şi din împrejurimi. Cunoşteam indivizi cărora era de-ajuns să le numeşti nu doar cocaina, ci vreun diamant, un leu împăiat sau o damigeană de vitriol, iar în ziua următoare ţi le aduceau, fără să trebuiască să-i întrebi de unde le-au luat. Pentru mine cocaina e o otravă, îmi spuneam, iar a contribui la otrăvirea unui evreu nu-mi displace. Aşa că-i spusesem doctorului Froïde că într-un răstimp de câteva zile o să-i procur o bună rezervă din alcaloidul său. Fireşte că Froïde nu se îndoise că felul meu de a proceda era mai puţin corect. Ştii, îi spusesem eu, noi, anticarii, cunoaştem tot felul de lume.

Toate astea n-au nicio legătură cu problema mea, dar, în treacăt fie spus, până la urmă intraserăm în relaţii mai apropiate şi ne vorbeam mai mult sau mai puţin. Froïde era vorbăreţ şi pus pe glume, poate că greşeam şi nu era evreu, în orice caz, conversam mai bine cu el decât cu Bourru şi Burot. Dar ajunseserăm să vorbim tocmai despre experimentele celor doi şi, pornind de-acolo, făcusem aluzie la pacienta lui Du Maurier.

— Dumneata crezi, îl întrebasem eu, că o bolnavă ar putea fi vindecată cu magneţii lui Bourru şi Burot?

— Dragă prietene, răspunsese Froïde, în multe dintre cazurile pe care le examinăm se dă prea multă importanţă aspectului fizic, uitându-se că, dacă răul survine, el are, mult mai probabil, origini psihice. Şi dacă are origini psihice, psihicul e cel care trebuie tratat, nu trupul. Într-o nevroză traumatică, adevărata cauză a bolii nu este leziunea, în sine modestă de obicei, ci trauma psihică originară. Nu se-ntâmplă ca, suferind o emoţie puternică, să leşini? Şi-atunci, pentru cei ce se ocupă cu boli nervoase, problema nu este cum anume ne pierdem cunoştinţa, ci care este emoţia ce ne-a făcut s-o pierdem.

— Dar cum facem ca să ştim care a fost această emoţie?

— Vezi dumneata, dragă prietene, atunci când simptomele sunt clar isterice, ca în cazul pacientei aceleia a lui Du Maurier, atunci hipnoza poate să producă artificial aceleaşi simptome şi s-ar putea cu-adevărat să revenim la trauma iniţială. Dar alţi pacienţi au avut o experienţă atât de insuportabilă, încât au dorit să o şteargă, de parcă ar fi pus-o la loc într-o zonă de neatins din sufletul lor, atât de adâncă, încât să nu se mai ajungă la ea nici măcar prin hipnoză. Pe de altă parte, de ce sub hipnoză ar trebui să avem capacităţi mintale mai vii decât atunci când suntem treji?

— Aşa că nu se va şti niciodată...

— Nu-mi cere un răspuns clar şi definitiv, pentru că acum îţi destăinuiesc gânduri care încă n-au căpătat o formă deplină. Uneori sunt tentat să cred că la zona aceea profundă se ajunge doar când visăm. Ştiau şi anticii asta, că visele pot fi revelatoare. Am bănuiala că dacă un bolnav ar putea vorbi, şi ar vorbi mult timp, zile întregi, cu o persoană care ar şti să-l asculte, fie şi povestindu-i ce anume a visat, trauma originară ar putea să iasă la suprafaţă deodată şi să devină clară. În engleză se vorbeşte de talking cure. Ai simţit că, dacă povesteşti cuiva nişte fapte îndepărtate, în timp ce povesteşti recuperezi amănunte pe care le uitaseşi sau pe care credeai că le-ai uitat şi pe care însă creierul dumitale le păstra în vreo cută secretă a lui. Eu cred că, cu cât ar fi mai minuţioasă această reconstituire, cu atât mai mult ar putea să răsară un episod, dar ce spun eu, de-a dreptul un fapt nesemnificativ, o nuanţă care a avut totuşi un efect atât de insuportabil, de tulburător, încât să provoace o... cum să-i spun? O Behebung, o Beseitigung, nu găsesc termenul potrivit, în engleză aş spune removal, în franceză cum se spune când se taie un organ... une ablation? Iată, poate că în germană termenul potrivit ar fi Entfernung.

Iată cum iese iudeul la suprafaţă, îmi spuneam eu. Cred că în epoca aceea mă ocupasem deja de diferitele comploturi ebraice şi de proiectul rasei respective de a-şi face fiii medici şi farmacişti ca să poată controla atât trupul, cât şi mintea creştinilor. Dacă eu aş fi bolnav, ai vrea să mă dau pe mâinile tale povestindu-ţi totul despre mine, chiar şi ce nu ştiu, iar tu să devii stăpân peste sufletul meu? Ar fi mai rău decât cu confesorul iezuit, pentru că cel puţin cu el aş vorbi protejat de o zăbrea şi n-aş spune ceea ce gândesc, ci lucrurile pe care le fac toţi, am furat, am preacurvit, nu mi-am cinstit tatăl şi mama. Limbajul tău însuşi te trădează, vorbeşti de ablaţiune de parcă ai vrea să-mi circumcizi creierul...

Dar între timp Froïde începuse să râdă şi mai comandase o bere.

— Dar să nu iei de bun tot ce-ţi spun. Sunt fanteziile unui veleitar. Odată întors în Austria, o să mă căsătoresc şi, ca să-mi întreţin familia, va trebui să deschid un cabinet medical. Iar atunci o să folosesc cu înţelepciune hipnoza, aşa cum m-a învăţat Charcot, şi n-o să mă duc să spionez visele bolnavilor mei. Nu sunt ghicitoare. Mă întreb dacă pacientei lui Du Maurier nu i-ar face bine să ia puţină cocaină.

Aşa se terminase conversaţia aceea, care lăsase puţine urme în memoria mea. Dar acum îmi revine totul în minte deoarece m-aş putea afla, dacă nu în situaţia Dianei, în aceea a unei persoane normale care şi-a pierdut o parte din memorie. Lăsând deoparte faptul că Froïde cine ştie pe unde e acum, pentru nimic în lume nu m-aş duce să-i povestesc viaţa mea, nu zic unui evreu, dar nici măcar unui bun creştin. Cu meseria pe care o am (care?), trebuie să povestesc faptele altuia, contra cost, dar să mă abţin cu orice preţ să le povestesc pe-ale mele. Însă pot să-mi povestesc faptele mie însumi. Mi-am amintit că Bourru (sau Burot) îmi spusese că erau preoţi budişti care se puteau hipnotiza