Aşa că m-am hotărât să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, până ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mâinile medicilor de femei nebune.

Înainte de a începe (dar de-acum am şi început, chiar de ieri), mi-ar fi plăcut, pentru a intra în starea de spirit necesară acestui soi de autohipnoză, să mă duc în rue Montorgueil, chez Philippe. M-aş fi aşezat cu calm, aş fi studiat îndelung meniul, care se serveşte de la şase până la miezul nopţii şi aş fi comandat potage a la Crecy, calcan în sos de capere, file de mânzat şi langue de veau au juis, ca să închei cu un sorbetto cu lichior de vişine şi felurite dulciuri, totul stropit cu două sticle de Bourgogne vechi.

Ar fi trecut între timp miezul nopţii şi aş fi luat în considerare meniul nocturn: mi-aş fi permis o supă de ţestoasă (mi-a venit în minte una, delicioasă, a lui Dumas, deci l-am cunoscut pe Dumas?), un somon cu cepşoare cu anghinare şi cu piper javanez, ca să termin cu un sorbetto cu rom şi pateuri englezeşti aromate. Noaptea târziu m-aş fi regalat cu câteva delicatese din meniul de dimineaţă, altfel spus, o soupe aux oignons, cum gustau în momentul ăla descărcătorii din Halles, fericit să mă prostesc şi eu împreună cu ei. Apoi, ca să mă aranjez pentru o dimineaţă activă, o cafea foarte tare şi un pousse-cafe mixt, din coniac şi kirsch.

M-aş fi simţit, la drept vorbind, puţin cam îngreuiat, dar spiritul mi-ar fi fost deschis.

Totuşi, nu puteam să-mi permit acest dulce desfrâu. Sunt fără memorie, îmi spusesem, dacă la restaurant întâlneşti pe cineva care te recunoaşte, e posibil ca tu să nu-l recunoşti pe el. Cum ai reacţiona?

Mă întrebasem şi cum să reacţionez în faţa cuiva care ar fi venit să mă caute la prăvălie. Cu individul cu testamentul Bonnefoy şi cu bătrâna cu ostiile mersese bine, dar ar fi putut să iasă mai rău. Am pus afară un anunţ care glăsuieşte: „proprietarul va lipsi timp de o lună”, şi nu trebuie să se înţeleagă când începe luna şi când se sfârşeşte. Până când n-aveam să înţeleg ceva mai mult, aveam să mă oploşesc din nou în casă şi să ies doar din când în când ca să-mi cumpăr ceva de mâncare. Poate că ajunarea îmi va face bine, cine nu spune că ceea ce mi se întâmplă nu e rezultatul vreunui festin excesiv pe care mi l-am permis... când? În seara de tristă amintire a lui 21?

Şi de altfel, dacă trebuia să încep reexaminarea trecutului meu, ar fi trebuit să-mi privesc ţintă buricul, cum zicea Burot (sau Bourru?) şi, cu burta plină, acum când mă simt atât de obez pe cât o cere vârsta mea, ar fi trebuit să încep să-mi amintesc uitându-mă în oglindă.

În schimb, am început ieri, aşezat la acest birou, scriind fără întrerupere, fără să-mi abat atenţia, limitându-mă să-nfulec câte ceva din când în când şi să beau, asta da, fără reţinere. Partea cea mai bună a acestei case este o pivniţă ca lumea.

4

Pe vremea bunicului

26 martie 1897

Copilăria mea. Torino... O colină dincolo de Pad, eu pe balcon cu mama. Pe urmă mama nu mai era, tatăl meu plângea şezând pe balcon în faţa colinei, în asfinţit, bunicul spunea că aşa a vrut Dumnezeu.

Cu mama vorbeam franţuzeşte, dar orice francez de familie bună vorbeşte o franceză aleasă (chiar şi aici, la Paris, când o vorbesc, pare că am învăţat-o de la doică, pe malurile Isere-ului, la Grenoble, unde se vorbeşte franceza cea mai pură, nu ca acel babil al parizienilor). Cred că m-am simţit încă din copilărie mai mult francez decât italian, cum i se întâmplă oricărui piemontez. De aceea îi găsesc pe francezi insuportabili.

***

Copilăria mea a fost bunicul meu, mai mult decât tata şi mama. Am urât-o pe mama fiindcă se dusese fără să mă anunţe, pe tata care nu fusese în stare să facă nimic ca s-o împiedice, pe Dumnezeu pentru că voise lucrul ăla şi pe bunicul fiindcă i se părea normal ca Dumnezeu să vrea astfel de lucruri. Tatăl meu a fost mereu prin alte părţi — să facă Italia, zicea el. Apoi Italia l-a făcut pe el bucăţi.

Bunicul: Giovan Battista Simonini, fost ofiţer în armata savoiardă, cred că o părăsise pe vremea invaziei napoleoniene, înrolându-se sub Bourbonii din Florenţa şi apoi, când şi Toscana trecuse sub controlul unei Bonaparte, se întorsese la Torino, căpitan în rezervă, cultivându-şi propriile amărăciuni.

Nas plin de negi, când mă ţinea lipit de el, vedeam numai nasul. Şi simţeam pe faţă stropii lui de salivă. Era ceea ce francezii numeau un ci-devant, un nostalgic după ancien regime, care nu se resemnase după nelegiuirile Revoluţiei. Nu renunţase la culottes — încă mai avea pulpa gambei frumos rotunjită — încheiate sub genunchi cu o cataramă aurită; şi tot aurite erau şi cataramele pantofilor săi de lac. Vesta, jacheta pe talie şi cravata negre îi dădeau un aer cam preoţesc. Cu toate că regulile eleganţei din vremurile trecute sugerau să poarte şi o perucă pudrată, renunţase la ea, spunea el, deoarece cu peruci pudrate se împopoţonează şi oameni crunţi ca Robespierre.

N-am înţeles niciodată dacă era bogat, dar nu-şi refuza o masă bună. Despre bunicul şi despre copilăria mea îmi amintesc mai ales acea bagna caoda: într-un recipient de teracotă ţinut fierbinte pe un grătar cu jăratic, unde încingea uleiul hrănit cu sardele, usturoi şi unt, se muiau moluşte (care mai întâi fuseseră lăsate să stea în apă rece cu suc de lămâie — lucru valabil pentru unii, dar nu şi pentru bunicul; pentru el, în lapte), ardei cruzi sau copţi, foi albe de varză, napi porceşti, conopidă foarte fragedă — ori (însă, cum zicea bunicul, erau lucruri pentru săraci) verdeţuri fierte, cepe, sfeclă, cartofi sau morcovi.