Stropindu-mă cu salivă, bunicul îmi expunea maximele lui: — Revoluţia, copile, ne-a făcut sclavii unui stat ateu, mai fără egalitate decât înainte şi fraţi duşmani, fiecare fiind Cain pentru celălalt. Nu e bine să fim prea liberi şi nu e bine nici să avem tot ce ne trebuie. Părinţii noştri erau mai săraci şi mai fericiţi, pentru că rămâneau în contact cu natura. Lumea modernă ne-a dat aburul, care îmbolnăveşte câmpiile, şi războaiele mecanice, care au luat munca atâtor sărmani şi nu mai produc ţesăturile de altădată. Omul, abandonat sieşi, e prea rău pentru a fi liber. Acea câtime de libertate care-i serveşte trebuie să fie garantată de un suveran.

Însă tema lui preferată era abatele Barruel. Mă gândesc la mine copil şi parcă-l văd pe abatele Barruel, care părea că locuieşte în casă, chiar dacă murise probabil de mult.

— Vezi, băiete, îl aud pe bunicul spunând, după ce nebunia Revoluţiei a zguduit toate naţiunile din Europa, s-a făcut auzită o voce care a dezvăluit că Revoluţia n-a fost altceva decât ultimul sau cel mai recent capitol dintr-o conspiraţie universală condusă de templieri împotriva tronului şi a altarului, cu alte cuvinte împotriva regilor şi îndeosebi a regilor Franţei şi a Sfintei noastre Maici, Biserica... Aceasta a fost vocea abatelui Barruel, care la sfârşitul secolului trecut şi-a scris ale sale Memoires pour servir a l'histoire du jacobinisme..

— Dar, domnule bunic, ce legătură aveau templierii? întrebam pe-atunci, eu care cunoşteam deja povestea aceea pe dinafară, dar voiam să-i dau satisfacţie bunicului să repete argumentul său preferat.

— Băiete, templierii fuseseră un ordin foarte puternic de cavaleri pe care regele Franţei îl distrusese ca să pună mâna pe bunurile lor, trimiţându-i în mare parte la rug. Dar supravieţuitorii se constituiseră într-un ordin secret cu scopul de a se răzbuna pe regii Franţei. Şi, într-adevăr, atunci când ghilotina a făcut să cadă capul regelui Ludovic, un necunoscut a urcat pe eşafod şi a ridicat acel cap sărman, strigând: „Jacques de Molay, eşti răzbunat!”. Iar Molay era marele maestru al templierilor pe care regele îi arsese în capătul cel mai depărtat al lui Île de la Cite la Paris.

— Dar când a fost ars acest Molay?

— În 1314.

— Lasă-mă să fac socoteala, domnule bunic, păi sunt aproape 500 de ani înainte de Revoluţie. Şi ce au făcut templierii în cei 500 de ani ca să rămână ascunşi?

— Se infiltraseră în corporaţiile vechilor zidari ai catedralelor şi din acele corporaţii s-a născut masoneria engleză, care se numeşte aşa pentru că membrii ei se considerau free masons, adică zidari liberi.

— Şi de ce zidarii trebuiau să facă revoluţia?

— Barruel înţelesese că templierii de la origini şi zidarii fuseseră cuceriţi şi corupţi de către Iluminaţii din Bavaria! Iar aceasta era o sectă teribilă, născocită de un anume Weishaupt, în care fiecare membru îl cunoştea numai pe superiorul său nemijlocit şi nu ştia nimic despre capii care se aflau mai sus şi despre ce propuneau ei şi al cărei scop era nu doar să distrugă şi tronul, şi altarul, ci şi să creeze o societate fără legi şi fără morală, în care ajungeau să fie puse în comun bunurile şi chiar şi femeile, Domnul să mă ierte dacă-i spun lucrurile astea unui copil, dar se cere totuşi să recunoaştem urzelile Satanei. Iar legaţi cu fir dublu cu Iluminaţii din Bavaria erau acei negatori ai oricărei credinţe care dăduseră viaţă nelegiuitei Enciclopedii franceze, mă gândesc la Voltaire, d'Alembert şi Diderot şi la toate spiritele acelea care, prin imitarea Iluminaţilor, vorbeau în Franţa despre secolul Luminilor, iar în Germania despre Lămurire sau Explicare şi care, până la urmă, reunindu-se în mod secret ca să pună la cale căderea regilor, dăduseră viaţă clubului aşa-numit al Iacobinilor, chiar de la numele lui Jacques de Molay. Iată cine a uneltit pentru a face să izbucnească Revoluţia în Franţa!

— Acest Barruel înţelesese tot...

— Nu a înţeles cum de se putuse întâmpla ca dintr-un nucleu de cavaleri creştini să crească o sectă vrăjmaşă lui Hristos. Ştii, e ca drojdia în aluat, dacă lipseşte, coca nu creşte, nu se umflă şi nu faci pâinea. Care a fost drojdia pe care cineva, sau soarta, sau Diavolul a vârât-o în trupul încă sănătos al conventiculelor templierilor şi zidarilor liberi ca să facă să crească cea mai diabolică dintre sectele tuturor timpurilor?

Aici bunicul făcea o pauză, îşi unea mâinile ca pentru a se concentra mai bine, surâdea şiret şi dezvăluia cu calculată şi triumfală modestie: — Cine a avut curajul s-o spună primul a fost bunicul tău, dragă băiete. Când am putut să citesc cartea lui Barruel, n-am ezitat să-i scriu o scrisoare. Du-te colo, în capăt, băiete, ia sipetul ăla.

Eu ascultam, bunicul deschidea sipeţelul cu o cheie aurită pe care o ţinea atârnată de gât şi scotea o foaie întru câtva îngălbenită de vârsta ei de vreo patruzeci de ani.

— Asta e originalul scrisorii pe care i-am trimis-o lui Barruel.

Îl revăd pe bunicul, care citea cu pauze dramatice.

Primiţi, Domnule, de la un militar neştiutor cum sunt eu, cele mai sincere felicitări pentru opera Domniei Voastre, care pe drept cuvânt se poate numi înfăptuirea prin excelenţă a ultimului secol. Oh! cât de bine aţi demascat aceste secte nelegiuite care pregătesc căile Antihristului şi sunt inamicii implacabili, nu doar ai religiei creştine, dar ai oricărui cult, ai oricărei societăţi, ai oricărei ordini. Mai fiinţează una, însă, pe care Domnia Voastră n-aţi atins-o decât în treacăt. Poate că aţi făcut asta înadins, pentru că-i cea mai cunoscută şi, în consecinţă, cea mai puţin de temut. Dar, după mine, ea este astăzi puterea cea mai ieşită

 din comun, dacă se au în vedere marile ei bogăţii şi protecţia de care se bucură în aproape toate Statele Europei. Domnia Voastră înţelegeţi prea bine, Domnule, că vorbesc despre secta iudaică. Ea pare cu totul despărţită şi potrivnică celorlalte secte, dar în realitate nu este astfel. În fapt, ajunge ca una dintre ele să se