arate duşmana numelui de creştin pentru ca ea să-i facă favoruri, s-o stipendieze, s-o proteguiască. Şi oare n-am văzut-o noi şi nu o vedem cum îşi împrăştie aurul şi argintul ca să-i sprijine şi să-i călăuzească pe sofiştii moderni, adică pe Francmasoni, pe Iacobini, pe Iluminaţi? Evreii, aşadar, împreună cu toţi ceilalţi sectanţi, nu formează decât o singură facţiune, ca să distrugă, dacă-i cu putinţă, numele de creştin. Şi să nu credeţi, Domnule, că toate astea-s doar o exagerare a mea. Eu nu arăt aici decât lucruri ce mi-au fost spuse de către evreii înşişi...

— Şi cum aflaseşi lucrurile astea de la evrei?

— Aveam douăzeci şi ceva de ani şi eram tânăr ofiţer în armata savoiardă atunci când Napoleon a invadat statele sarde, am fost învinşi la Millesimo, iar Piemontul a fost anexat Franţei. A fost triumful bonapartiştilor fără Dumnezeu, care ne vânau pe noi, ofiţerii regelui, ca să ne strângă de gât. Şi se spunea că nu era bine să mai umbli îmbrăcat în uniformă, dar ce spun eu, nici măcar să te mai arăţi la faţă. Tatăl meu făcea comerţ şi avusese legături cu un evreu care împrumuta bani cu camătă şi care-i datora nu ştiu ce favoare şi astfel, cu ajutorul bunelor lui servicii, timp de câteva săptămâni, până ce atmosfera s-a mai domolit şi am putut să ies din oraş şi să mă duc la nişte rude la Florenţa, mi-a pus la dispoziţie — la un preţ scump, se-nţelege — o cămăruţă în ghetoul care pe-atunci se afla chiar în spatele clădirii ăsteia a noastre, între străzile San Filippo şi delle Rosine. Îmi displăcea la culme să mă amestec cu plevuşcă aia, dar era singurul loc unde nimeni nu s-ar fi gândit să pună piciorul, evreii nu puteau să iasă de-acolo, iar oamenii cumsecade se ţineau la distanţă.

Bunicul îşi punea atunci mâinile la ochi, ca pentru a alunga o vedenie greu de suportat: — Aşa că, aşteptând să treacă furtuna, am trăit prin ungherele alea jegoase, unde pe-atunci locuiau câte opt inşi într-o singură încăpere, cu bucătărie, pat şi hârdău, toţi consumaţi de anemie, cu pielea de ceară, de un albastru întunecat abia vizibil, ca porţelanul de Sevres, mereu în căutarea unor locuri mai fericite, luminate doar de licărul unei singure lumânări. Fără pic de sânge, gălbejiţi la faţă, cu părul cum e cleiul de peşte, cu barba de culoare roşcată greu de definit, iar când era neagră, cu reflexele unei redingote decolorate... Nu reuşeam să suport putoarea locuinţei mele şi mă tot învârteam prin cele cinci curţi, mi-amintesc foarte bine, Curtea Mare, Curtea Preoţilor, Curtea cu Viţă, Curtea Cârciumii şi cea cu Terasă, care comunicau între ele prin nişte groaznice coridoare acoperite, Arcadele Mohorâte. Acum dai peste iudei şi prin piaţa Carlina, ba chiar îi găseşti peste tot, pentru că principilor de Savoia le cad brăcinarele, dar pe-atunci se buluceau unii într-alţii pe ulicioarele alea fără soare, şi în mijlocul mulţimii ăleia unsuroase şi sordide (de n-o fi fost şi de teama bonapartiştilor) îmi venea să-mi vărs maţele...

Bunicul făcea o pauză, umezindu-şi buzele cu o batistă, ca să-şi şteargă parcă de la gură un iz insuportabil: — Şi tocmai lor le datoram salvarea mea, ce umilinţă. Însă dacă noi, creştinii, îi dispreţuiam, ei nu erau câtuşi de puţin blânzi cu noi, ba chiar ne urau, cum, de altfel, ne urăsc şi astăzi. Aşa că m-am apucat să povestesc că mă născusem la Livorno, dintr-o familie evreiască; încă din copilărie fusesem crescut de rude care, din nefericire, mă botezaseră, dar că în inima mea rămăsesem mereu iudeu. Mărturisirile astea ale mele nu păreau să-i impresioneze cine ştie ce, pentru că — îmi spuneau — erau mulţi dintre ei în situaţia mea, care de mult nu mai făceau caz de asta. Însă cuvintele mele îmi câştigaseră încrederea unui bătrân care locuia în Curtea cu Terasă, lângă un cuptor pentru coacerea azimilor.

Aici bunicul se însufleţea povestind despre întâlnirea aceea, iar prin felul cum îşi rotea ochii şi prin gesturile mâinilor îl imita pe evreul despre care vorbea. Se pare deci că acest Mordechai era de origine siriană, iar la Damasc fusese amestecat într-o afacere tristă. Dispăruse din oraş un băiat arab şi la început nu se gândise nimeni la evrei, deoarece se considera că evreii ucideau pentru ritualurile lor numai copii creştini. Dar pe urmă, în fundul unui şanţ fuseseră găsite rămăşiţele unui mic cadavru, care trebuia să fi fost tăiat în mii de bucăţi, pisate mai apoi într-un mojar. Felul cum fusese comisă crima erau aşa de asemănător cu cele care li se imputau evreilor, încât jandarmii începuseră să creadă că, apropiindu-se Paştele, având nevoie de sânge creştin ca să frământe azimile şi neizbutind să pună mâna pe un copil creştin, iudeii îl luaseră pe cel arab, îl botezaseră şi apoi îl măcelăriseră.

— Tu ştii, comenta bunicul, că un botez este întotdeauna valabil, de oricine ar fi făcut el, doar cu condiţia ca cel ce botează să vrea să boteze după regulile Sfintei Biserici Romane, lucru pe care perfizii evrei îl ştiu prea bine şi nu le e ruşine câtuşi de puţin să rostească „te botez aşa cum ar face-o un creştin, în idolatria căruia nu cred, dar pe care el o urmează crezând în ea pe deplin”. Aşa că bietul mic martir a avut cel puţin norocul să meargă în rai, chiar dacă prin făptuirea diavolului.

Mordechai fusese bănuit imediat. Ca să-l facă să vorbească, îi legaseră mâinile la spate, îi puseseră şi nişte greutăţi la picioare, iar de vreo douăsprezece ori îl ridicaseră cu un scripete şi apoi îl lăsaseră să cadă la pământ. Apoi îi dăduseră cu pucioasă pe la nas şi-l mai cufundaseră şi în apă rece ca gheaţa, iar când îşi scotea capul, îl îndesau în jos, până ce avea să mărturisească. Sau, spuneau ei, ca să sfârşească, mizerabilul avea să spună numele celor cinci inşi de aceeaşi religie cu el care n-aveau nicio vină, iar aceia fuseseră condamnaţi la moarte, pe când el, cu membrele deznodate, fusese pus în libertate, dar acum