îşi pierduse minţile, iar un suflet milos îl îmbarcase pe un vas de comerţ care se ducea la Genova, altfel ceilalţi evrei l-ar fi omorât cu pietre. Unii chiar spuneau că pe vapor ar fi fost ademenit de un barnabit care-l convinsese să se boteze şi că el, ca să poată obţine ajutor când avea să debarce în regatul sard, acceptase, păstrându-se totuşi în suflet credincios religiei părinţilor lui. Ar fi fost deci ceea ce creştinii numesc un necredincios convertit cu forţa care, odată ajuns la Torino şi după ce ceruse ajutor în ghetou, tăgăduise că s-ar fi convertit vreodată, iar mulţi îl credeau un fals iudeu care păstra în suflet noua lui credinţă creştină — şi deci, cum s-ar spune, de două ori ticălos. Însă neputând niciunul dovedi toate clevetirile care veneau de dincolo de mare, din mila ce se datorează celor neajunşi la minte era menţinut în viaţă din pomana tuturor, destul de sărăcăcioasă, exilat într-o chichineaţă în care nici măcar un locuitor al ghetoului n-ar fi cutezat să locuiască.

Bunicul socotea că, orice ar fi făcut la Damasc, bătrânul nu se smintise deloc la cap. Pur şi simplu era însufleţit de o ură nestinsă faţă de creştini şi, în vizuina aceea lipsită de ferestre, ţinându-l cu o mână tremurătoare de încheietură şi aţintindu-l cu nişte ochi care scânteiau în întuneric, îi spunea că de atunci îşi închinase viaţa răzbunării. Îi povestea cum Talmudul lor prescria ura pentru neamul creştin şi cum, ca să-i corupă pe creştini, ei, evreii, îi inventaseră pe francmasoni, cărora el le devenise unul dintre superiorii necunoscuţi, care comanda legile de la Napoli până la Londra, doar că trebuia să rămână neştiut, secret şi segregat, ca să nu fie ucis cu pumnalul de către iezuiţi, care-l căutau pretutindeni.

Vorbind, se uita în jurul său de parcă din orice colţ întunecos avea să ţâşnească un iezuit înarmat cu pumnal, apoi îşi sufla zgomotos nasul, îşi plângea niţel trista-i condiţie, surâdea niţel viclean şi răzbunător, bucurându-se de faptul că lumea întreagă n-avea habar de teribila lui putere, pipăia onctuos mâna lui Simonini şi continua să aiureze. Şi-i spunea că, dacă Simonini ar fi vrut, secta lor avea să-l primească cu bucurie, iar el avea să-l ajute să intre în cea mai secretă dintre lojile masonice.

Şi-i dezvăluise că atât Manes, profetul sectei Maniheilor, cât şi nelegiuitul Bătrân de pe Munte, care-şi îmbăta cu droguri asasinii pentru ca apoi să-i trimită să-i ucidă pe prinţii creştini, erau de rasă iudaică. Şi că francmasonii şi Iluminaţii fuseseră întemeiaţi de doi evrei, că din evrei îşi trăgeau originea toate sectele anticreştine, care actualmente erau atât de numeroase în lume, încât ajungeau la mai multe milioane de persoane, de orice sex, de orice stare, de orice rang şi orice condiţie, inclusiv mulţi clerici şi până şi câţiva Cardinali, iar în scurt timp nu pregetau să aibă şi-un papă de partea lor şi, avea să comenteze bunicul în anii următori, de când urcase pe tronul Sfântului Petru o făptură ambiguă ca Pius al IX-lea, lucrul nu părea aşa de incredibil, că pentru a-i înşela pe creştini, ei înşişi se prefăceau deseori a fi creştini, călătorind şi trecând de la un sat la altul cu certificate false de botez cumpărate de la preoţi corupţi, că ei sperau ca în virtutea banilor şi în urma peregrinărilor să obţină de la toate guvernele o stare civilă, cum deja erau pe cale să obţină în multe ţări, că atunci când ar fi avut drepturi de cetăţenie ca toţi ceilalţi ar fi început să cumpere case şi terenuri, iar cu ajutorul cămătăriei i-ar fi despuiat pe creştini de bunurile lor funciare şi de comorile lor, că ei îşi făgăduiau să devină în mai puţin de un secol stăpânii lumii, să abolească toate celelalte secte ca s-o pună pe a lor să domnească, să facă sinagogi din toate bisericile creştinilor şi să-i aducă pe restul în robie.

— Iată, încheia bunicul, ceea ce i-am dezvăluit lui Barruel. Poate că am exagerat un pic, spunând că am aflat de la toţi ceea ce-mi mărturisise unul singur, dar eram convins că bătrânul îmi spunea adevărul. Şi aşa am scris, dacă mă laşi să termin de citit.

Şi bunicul începea din nou să citească:

Iată, Domnule, proiectele perfide al naţiei evreieşti, pe care eu le-am auzit cu urechile mele... Ar fi deci poate de dorit ca o pană energică şi sus-pusă ca a Domniei Voastre să facă mai sus-zisele guverne să deschidă ochii şi să le instruiască pentru a lăsa ca acest popor să se-ntoarcă în abjecţia ce i se cuvine şi în care părinţii noştri, mai mari politicieni şi mai cu judecată decât noi, au avut mereu grijă să-i ţină. Drept care, Domnule, eu vă invit în numele meu personal, rugându-vă să iertaţi unui italian, unui soldat, erorile de orice fel pe care le veţi găsi în această scrisoare. Eu vă doresc să primiţi din mâna lui Dumnezeu cea mai bogată răsplată pentru scrierile luminoase cu care aţi îmbogăţit biserica Lui şi ca El să inspire pentru Domnia Voastră, celui ce le citeşte, cea mai înaltă stimă şi cel mai adânc respect întru care am onoarea să fiu, Domnule, prea umilul şi prea supusul servitor al Domniei Voastre, Giovan Battista Simonini.

În clipa aceea, de fiecare dată, bunicul punea la loc scrisoarea în sipet, iar eu întrebam: — Şi ce-a zis abatele Barruel?

— Nu s-a ostenit să-mi răspundă. Dar, cum cunoşteam câţiva buni prieteni din Curia romană, am aflat că fricosul ăla s-a temut că, răspândind acele adevăruri, s-ar fi dezlănţuit un masacru al evreilor, pe care el n-avea curaj să-l provoace, pentru că socotea că printre ei mai erau şi nevinovaţi. Şi, pe deasupra, trebuie să fi avut greutate şi unele intrigi ale evreilor francezi din epocă, atunci când Napoleon hotărâse să-i întâlnească pe reprezentanţii Marelui Sinedriu ca să obţină sprijinul lor pentru ambiţiile lui — şi cineva trebuie să-l fi făcut pe abate să afle că nu trebuie să tulbure apele. Dar în acelaşi timp Barruel nu putea să tacă şi iată ca a