trimis originalul scrisorii mele înaltului Pontif Pius al VII-lea — iar alte copii câtorva episcopi. Lucrul nu s-a oprit nici aici, pentru că i-a transmis scrisoarea şi cardinalului Fesch, pe atunci primat al Galiilor, ca să i-o aducă la cunoştinţă lui Napoleon. Şi tot aşa a făcut şi cu şeful poliţiei din Paris. Iar poliţia pariziană, mi se spune, efectuase o anchetă pe lângă curia romană, ca să afle dacă eu sunt un martor credibil — şi zău că eram, iar cardinalii n-au putut s-o tăgăduiască! În fine, Barruel azvârlea piatra, dar şi îşi ascundea mâna, nu voia să stârnească un viespar mai mare decât cel pe care cartea sa îl şi stârnise, ci, având aerul că tace din gură, comunica dezvăluirile mele unei jumătăţi de lume. Trebuie să ştii că Barruel fusese educat de iezuiţi până când Ludovic al XV-lea îi expulzase pe iezuiţi din Franţa şi primise apoi ordinele ca preot secular, ca să redevină iezuit doar când Pius al VII-lea a redat deplina legitimitate ordinului. Or, tu ştii că eu sunt catolic fervent şi împărtăşesc cel mai mare respect pentru oricine poartă o rantie, dar cu siguranţă că un iezuit este totdeauna un iezuit, una spune şi alta face, una face şi alta zice, iar Barruel nu s-a purtat nici el altfel...

Şi bunicul râdea pe înfundate, scuipând salivă printre puţinii dinţi care-i rămăseseră, distrându-se pe seama acelei demonice impertinenţe. — Iată, Simonino al meu, încheia el, eu sunt bătrân, nu mai am vocaţia de a fi glasul celui ce strigă în pustie, dacă n-au vrut să-mi dea ascultare, au să răspundă în faţa Celui Veşnic, dar vouă, tinerilor, vă încredinţez torţa mărturiei, mai ales acum când evreii cei atât de blestemaţi devin tot mai puternici, iar temătorul nostru suveran Carlo Alberto se arată tot mai indulgent cu ei. Dar va fi răsturnat de conjuraţia lor...

— Conspiră chiar şi aici, la Torino? întrebam eu.

Bunicul privea în juru-i de parcă cineva îi auzea cuvintele, în timp ce umbrele amurgului se lăsau în încăpere: — Aici şi pretutindeni, zicea el. Sunt o stirpe blestemată, iar Talmudul lor spune, după cum afirmă cei ce ştiu să-l citească, că evreii trebuie să-i blesteme pe creştini de trei ori pe zi şi să-i ceară lui Dumnezeu să fie exterminaţi şi distruşi, iar dacă unul dintre ei dă peste un creştin aflat pe buza prăpastiei, trebuie să-l împingă în ea. Tu ştii de ce te numeşti Simonino?

 

 

Am vrut ca părinţii tăi să te boteze astfel în amintirea sfântului Simonino, un prunc martir care, în îndepărtatul secol al XV-lea, la Trento, a fost răpit de evrei, care l-au ucis şi apoi l-au făcut bucăţi, tot pentru a-i întrebuinţa sângele în ritualurile lor.

 

***

 

„Dacă nu eşti cuminte şi nu te duci imediat la culcare, în seara asta o să vină la tine groaznicul Mordechai.” Aşa mă ameninţa bunicul. Iar eu mă chinui să adorm, în cămăruţa mea de sub acoperiş, ciulind urechea la orice scârţâit al casei vechi, aproape auzind pe scăriţa de lemn paşii cumplitului bătrân care vine să mă ia ca să mă ducă târâş în coşmelia lui, să-mi dea să mănânc azimi frământate cu sânge de prunci martiri. Contopind-o cu alte povestiri pe care le-am auzit de la mama Teresa, bătrâna servitoare care şontâcăie şi acum prin casă, îl aud pe Mordechai cum molfăie salivând lubric: „Aşi, aşi, îmi miroase-a creştinaşi”.

 

***

 

Am acum aproape paisprezece ani, şi de câteva ori am fost tentat să intru în ghetou, care de la un timp se revărsa din vechile-i graniţe, dat fiind că sunt pe cale să dispară, în Piemont, multe restricţii. Poate că, în timp ce mă-nvârt aproape pe la marginile lumii aceleia interzise, i-am şi întâlnit pe unii evrei, dar am auzit spunându-se că mulţi şi-au părăsit aspectul lor secular. Se travestesc, zice bunicul, se travestesc, trec pe lângă noi şi noi nici nu ştim. Tot învârtindu-mă pe la margini, am întâlnit o fată cu părul negru care traversează în fiecare dimineaţă piaţa Carlina ca să ducă un fel de coş acoperit cu o pânză la o bodegă din apropiere. Privire arzătoare, ochi de catifea, carnaţie brună... Cu neputinţă să fie o evreică şi ca părinţii aceia pe care bunicul mi-i descrie cu chipuri de răpitori lacomi şi cu ochi veninoşi să poată genera făpturi feminine de felul ăsta. Şi totuşi nu poate veni decât din ghetou.

E pentru prima oară când mă uit la o femeie care nu este mama Teresa. Trec şi iar trec în toate dimineţile şi, de cum o văd de departe, simt un fel de bătăi de inimă. În dimineţile în care nu o văd, mă învârt prin piaţă de parcă aş căuta o cale de fugă şi le-aş respinge pe toate şi mă aflu tot acolo, pe când acasă bunicul mă aşteaptă stând la masă şi molfăind furios miez de pâine.

Într-o dimineaţă îndrăznesc s-o opresc pe fată, întrebând-o cu ochii în pământ dacă pot s-o ajut să ducă coşul. Ea răspunde cu mândrie dispreţuitoare, în dialect, că poate foarte bine să şi-l ducă şi singură. Dar nu-mi zice monssu, domnule, ci gagnu, băieţele. N-am mai căutat-o, n-am mai văzut-o. Am fost umilit de o fiică a Sionului? Poate pentru că sunt gras? În orice caz, de-acolo a început războiul meu cu toate fiicele Evei.

 

***

 

De-a lungul întregii mele copilării bunicul dorise să mă trimită la şcolile stăpânirii, deoarece spunea că acolo predau numai carbonari şi republicani. Am trăit în toţi anii aceia în casă, de unul singur, uitându-mă cu invidie, ore întregi, la ceilalţi copii care se jucau pe malul râului, de parcă-mi sustrăgeau ceva care era al meu; iar în rest stăteam închis şi învăţam într-o cameră cu un călugăr iezuit, pe care bunicul îl alegea întotdeauna, în funcţie de vârsta mea, dintre corbii ăia negri care-l înconjurau. Îl uram pe învăţătorul care venea la rând, nu doar pentru că mă învăţa nişte lucruri dându-mi cu nuiaua peste degete, ci şi pentru că tatăl meu (în rarele dăţi când stătea de vorbă distrat cu