— Dar maeştrii mei nu sunt preoţi, sunt călugări iezuiţi, ziceam eu.

— Mai rău, replica tata. Niciodată să nu te-ncrezi în iezuiţi. Ştii ce-a scris un sfânt părinte (zic un preot, bagă de seamă, nu un mason, un carbonar, ci un preot de o bunătate îngerească, abatele Gioberti)? Iezuitismul e cel care-i discreditează, îi bagă-n sperieţi, îi face să sufere, îi calomniază, îi persecută, îi ruinează pe oamenii dotaţi cu spiritul liber; iezuitismul e cel care-i alungă din funcţiile publice pe cei buni şi de ispravă şi-i pune în locul lor pe cei trişti şi laşi; iezuitismul este cel care încetineşte, împiedică, chinuie, dă peste cap, slăbeşte, corupe în mii de feluri instrucţia publică şi privată, cel care seamănă ranchiună, neîncredere, animozităţi, ură, certuri, discordii vădite sau ascunse printre indivizi, familii, clase, state, guverne şi popoare; iezuitismul e cel care slăbeşte intelectul, apasă inimile şi voinţele prin indolenţă, îi lipseşte de nerv pe cei tineri printr-o disciplină domoală, corupe vârsta matură printr-o morală flexibilă şi ipocrită, combate, înmoaie şi face să se stingă prietenia, afecţiunile casnice, pietatea filială, iubirea sacră de patrie în cea mai mare parte dintre cetăţeni... nu există sectă pe lume aşa de golită de maţe (a mai zis el), aşa de dură şi de nemiloasă, atunci când e vorba de interesele ei, precum Compania lui Iisus. Sub chipul acela măgulitor, cuvintele acelea dulci şi mieroase, felul acela de a-ţi întinde ceva cu amabilitate şi cu extremă afabilitate, iezuitul care răspunde cu mândrie la disciplina Ordinului şi la indicaţiile pe care i le dau superiorii are un suflet de fier, de nepătruns pentru sentimentele cele mai sfinte şi pentru cele mai nobile afecte. El pune riguros în practică preceptul lui Machiavelli potrivit căruia acolo unde se hotărăşte salvarea patriei nu trebuie avut niciun respect, nici faţă de ce-i drept sau nedrept, nici faţă de cel milos sau nemilos. Iar pentru asta sunt educaţi încă de mici la colegiu să nu cultive simţămintele familiale, să nu aibă prieteni, să fie gata să le dezvăluie superiorilor lor orice lipsuri, cât de mici, fie şi ale celui mai drag prieten al lor, să-şi disciplineze orice tresărire a inimii şi să se pregătească pentru supuşenia absolută, perinde ac cadaver. Gioberti spunea că pe când fasingarii din India, adică strangulatorii, jertfesc idolului lor trupurile duşmanului, luându-le viaţa cu laţul sau cu cuţitul, iezuiţii din Italia omoară sufletul cu limba, ca reptilele, sau cu pana de scris.

— Chiar dacă m-a făcut totdeauna să zâmbesc, încheia tatăl meu, faptul că unele dintre ideile astea Gioberti le-a luat de la mâna a doua, dintr-un roman publicat cu un an mai înainte, Evreul rătăcitor al lui Eugene Sue.

***

Tatăl meu. Oaia neagră a familiei. După spusele bunicului, intrase în cârdăşie cu carbonarii sau, în orice caz, cu masonii. Când se referea la opiniile bunicului, se mulţumea să-mi spună cu voce scăzută să nu dau ascultare aiurelilor lui, dar nu ştiu dacă din pudoare, din respect faţă de ideile tatălui său sau din dezinteres în ceea ce mă privea pe mine evita să-mi vorbească despre propriile lui idealuri. Mie mi-ajungea să trag cu urechea la vreo convorbire a bunicului cu călugării lui iezuiţi sau să dau dreptate bârfelor mamei Teresa cu portarul ca să pricep că tatăl meu ţinea partea celor care nu numai că aprobau Revoluţia şi pe Napoleon, dar vorbeau de-a dreptul despre o Italie care şi-ar scutura din spinare imperiul austriac, pe Bourboni şi pe papă şi ar deveni Naţiune (cuvânt care în prezenţa bunicului nici măcar nu se putea rosti).

***

Primele elemente, rudimentare, mi-au fost predate de părintele Pertuso, cel cu profil de viezure. Părintele Pertuso a fost primul care m-a instruit în ce priveşte istoria din zilele noastre (în timp ce bunicul mă iniţia în cea trecută).

Mai târziu, se auzeau primele zvonuri despre mişcările carbonarilor — despre care primeam ştiri în gazetele care soseau acasă, pe numele tatălui meu absent, sechestrându-le înainte ca bunicul să le distrugă — şi mi-amintesc că trebuia să urmăresc lecţiile de latină şi germană pe care mi le dădea părintele Bergamaschi, atât de intim legat de bunicul, încât în clădire îi fusese rezervată o cămăruţă, nu departe de a mea. Părintele Bergamaschi... Spre deosebire de părintele Pertuso, era tânăr, frumos la înfăţişare, cu părul ondulat, cu un chip bine conturat, vorbirea fermecătoare şi, cel puţin în casă, purta cu demnitate o tunică bine îngrijită, îmi vin în minte mâinile lui albe cu degetele alungite şi cu unghiile ceva mai lungi decât te-ai fi aşteptat de la un om al bisericii.

Când mă vedea aplecat învăţând, adesea se aşeza în spatele meu şi, mângâindu-mă pe cap, părea că vrea să mă pună în gardă asupra multor pericole care puteau seduce un tânăr fără apărare şi-mi explica că mişcarea carbonară nu era altceva decât travestirea flagelului celui mare, comunismul.

— Comuniştii, zicea el, până mai ieri nu păreau de temut, dar acum, după manifestul lui Marsh ăla (aşa părea să pronunţe), trebuie să le dăm pe faţă iţele. Tu nu ştii nimic despre Babette d'Interlaken. Demnă strănepoată a lui Weishaupt, a fost numită Marea Fecioară a comunismului helvetic.

Cine ştie de ce, părintele Bergamaschi părea să fie obsedat nu atât de insurecţiile milaneze sau vieneze despre care se vorbea în zilele alea, cât de confruntările religioase ce avuseseră loc în Elveţia între catolici şi protestanţi.

— Babette se născuse nelegitim şi a crescut printre îmbuibări, furturi, jafuri şi sânge; nu-l cunoştea pe Dumnezeu altfel decât auzindu-i numele blasfemiat fără încetare. În ciocnirile de lângă Lucerna, când radicalii uciseseră câţiva catolici din cantoanele primitive, la Babette acasă îi făceau să-şi scuipe sufletul şi le scoteau ochii. Babette, fluturându-şi în vânt coama blondă de târfă a Babilonului, ascundea sub mantaua farmecelor ei faptul că era heraldul societăţilor secrete, demonul care sugera toate cotiturile şi vicleniile acelor congregaţii misterioase; ea apărea pe neaşteptate şi dispărea într-o clipită ca un spiriduş, ştia taine de nepătruns, sustrăgea misive diplomatice fără să le strice sigiliile, se furişa ca o aspidă în cele mai