rezervate cabinete din Viena, din Berlin şi până şi din Petersburg, contrafăcea cambii, modifica cifrele din paşapoarte, încă de copil cunoştea meşteşugul otrăvurilor şi ştia să le toarne în sănătatea cuiva după cum îi poruncea secta. Părea posedată de Satana, aşa de mare-i era vigoarea febrilă, farmecul privirilor ei.

Eu căscam ochii, căutam să nu ascult, dar noaptea o visam pe Babette d'Interlaken. Însă pe timp de veghe căutam să şterg imaginea acelui demon blond cu pletele curgătoare pe umerii, bineînţeles, goi ai spiriduşului aceluia demonic şi parfumat, cu sânul tresăltând de voluptate, de sălbăticie păgână şi păcătoasă, o urmăream din ochi ca pe un model de imitat — sau, altfel spus, cuprins de spaimă doar la gândul de-a o atinge cu degetele, simţeam dorinţa de a fi ca ea, agent atotputernic şi secret care schimba cifrele din paşapoarte, ducându-şi la pierzanie victimele de celălalt sex.

 

***

 

Învăţătorilor mei le plăcea să mănânce bine, iar viciul ăsta trebuie să-mi fi rămas şi la vârsta adultă. Îmi aduc aminte de mese, dacă nu alese, cel puţin regretate, la care bunii părinţi discutau despre savoarea excelentă a vreunui rasol mixt pe care bunicul li-l pregătise.

Era nevoie de cel puţin o jumătate de kil de mânzat, o coadă, carne de deasupra coapsei din spate, cârnăciori, limbă de viţel, cap, caltaboş, găină, o ceapă, doi morcovi, două tulpini de leuştean, un mănunchi de pătrunjel. Totul lăsat să fiarbă un anumit timp, după tipul de carne. Însă, după cum îşi amintea bunicul, iar părintele Bergamaschi aproba prin semne energice din cap, abia pusă fiertura în castronul de servit, trebuia să presari o mână de sare grunjoasă pe carne şi să torni deasupra câteva polonice de supă fierbinte, ca să-i sporească savoarea. Garnituri puţine, afară de câţiva cartofi, dar temeinice erau sosurile, muştar de struguri, sos de hrean, chisăliţă de fructe cu leuştean, dar mai ales (bunicul nu trecea peste asta) saramură verde: o legătură de pătrunjel, patru fileuri de sardea, miezul de la o chiflă, o lingură de capere, un căţel de usturoi, un gălbenuş de ou tare. Şi totul tocat fin, cu ulei de măsline şi oţet.

Acestea fuseseră, mi-aduc aminte, plăcerile copilăriei şi ale adolescenţei mele. Ce altceva mi-aş fi dorit?

 

***

 

După-amiază cu zăduf. Eu învăţ. Părintele Bergamaschi ia loc în tăcere la spatele meu, mâna lui se strânge pe creştetul meu şi-mi şopteşte că unui băiat atât de pios, atât de bine intenţionat, care ar vrea să evite seducţiile sexului advers, el ar putea să-i ofere nu doar o prietenie paternă, ci căldura şi afecţiunea pe care i le poate da un bărbat matur.

De atunci nu mă mai las atins de vreun preot. Poate că mă travestesc în abatele Dalla Piccola ca să-i ating eu pe alţii?

 

***

 

Dar către cel de-al optsprezecelea an al meu, bunicul, care mă voia avocat (în Piemont se cheamă avocat oricine a făcut studii de drept), se resemnase să mă lase să părăsesc casa şi să mă trimită la universitate. Experimentam pentru prima dată raportul cu cei de vârsta mea, dar era prea târziu şi-l trăiam la modul neîncrezător. Nu înţelegeam râsetele lor înăbuşite şi privirile cu înţeles atunci când vorbeau despre femei şi-şi treceau unul altuia cărţi franţuzeşti cu ilustraţii dezgustătoare. Preferam să stau singur şi să citesc. Tatăl meu primea prin abonament de la Paris Le Constitutionnel, unde apăruse în foileton Evreul rătăcitor al lui Sue, şi bineînţeles că devorasem fasciculele acelea. Iar de-acolo aflasem cum anume nelegiuita Companie a lui Iisus ştia să urzească crimele cele mai îngrozitoare ca să pună stăpânire pe o moştenire,

 

 

 

încălcând drepturile celor nefericiţi şi ale celor buni. Iar odată cu neîncrederea în iezuiţi, lectura aceea mă iniţiase în deliciile foiletonului: în pod dădusem peste o ladă cu cărţi pe care tatăl meu le sustrăsese, evident, controlului bunicului şi (încercând şi eu să-i ţin ascuns bunicului acest viciu solitar) petreceam după-amieze întregi, până la a-mi istovi ochii, cu Misterele Parisului, Cei trei muşchetari, Contele de Monte-Cristo...

Intraserăm în acel an admirabil care a fost 1848. Fiece student sălta de bucurie pentru urcarea pe Scaunul pontifical a cardinalului Mastai Ferretti, acel Pius al IX-lea care cu doi ani înainte permisese amnistia pentru delictele politice. Anul începuse cu primele mişcări antiaustriece de la Milano, unde cetăţenii începuseră să nu mai fumeze pentru a face să intre în criză fondul monetar al lui Imperial Regio Governo (iar colegilor mei torinezi, acei prieteni milanezi ce rezistau ferm în faţa soldaţilor şi a funcţionarilor de poliţie care-i provocau scoţând rotocoale de fum din ţigări de foi foarte parfumate li se păreau nişte eroi). În aceeaşi lună izbucniseră nişte mişcări revoluţionare în regatul Celor Două Sicilii, iar Ferdinand al II-lea promisese o constituţie. Însă, pe când în februarie la Paris insurecţia populară îl detrona pe Ludovic Filip şi era proclamată (din nou şi în sfârşit!) republica — şi se aboleau pedeapsa cu moartea pentru crime politice şi sclavia şi se instaura votul universal —, în martie papa permisese nu numai constituţia, dar şi libertatea presei şi-i eliberase pe evreii din ghetou de multe şi umilitoare ritualuri şi servituti. Iar în aceeaşi perioadă accepta constituţia şi Marele Duce de Toscana, pe când Carlo Alberto promulga statutul în Principatele Sarde. În fine, mişcările revoluţionare la Viena şi în Boemia, şi în Ungaria, şi cele cinci zile ale insurecţiei din Milano care aveau să ducă la alungarea austriecilor, cu armata piemonteză care intra în război ca să anexeze Piemontului oraşul Milano eliberat. Colegii mei şopteau şi despre apariţia unui Manifest al Comuniştilor, aşa încât cei care exultau nu erau doar studenţii, ci şi muncitorii şi oamenii de condiţie modestă, cu toţii convinşi că în scurt timp aveau să-l spânzure pe ultimul preot cu maţele ultimului rege.

Nu înseamnă că toate veştile erau bune, deoarece Carlo Alberto suferea înfrângeri şi era socotit trădător de către milanezi şi în general de patrioţii de orice tagmă, Pius al IX-lea, înspăimântat de uciderea unui ministru al său, se refugiase la Gaeta, pe lângă regele celor Două Sicilii, şi după ce dăduse cu