Contactul mă înfioară. Dacă mi-a observat reacţia, nu se trădează prin nimic. Indexul lui lung apasă butonul de chemare a liftului şi aşteptăm împreună – eu, stingheră, el, calm şi stăpân pe sine. Uşile se deschid şi mă grăbesc să intru, disperată să evadez. Chiar simt nevoia să mă car de-aici. Când mă întorc să mă uit la el, văd că mă priveşte lung şi stă rezemat de cadrul uşii de lângă lift, cu o mână pe perete. E realmente foarte, foarte atrăgător. E tulburător.

  — Anastasia, spune el în loc de bun-rămas.

  — Christian, răspund.

  Şi, slavă Domnului, uşile se închid.

  Capitolul 2

  Inima îmi bubuie în piept. Liftul ajunge la parter şi mă grăbesc să ies de îndată ce uşile se deschid, mă mai împiedic o dată, dar din fericire nu cad lată pe podeaua imaculată din gresie. Alerg spre uşile largi din sticlă şi deodată sunt liberă în aerul înviorător, purificator şi umed al oraşului Seattle. Îmi ridic faţa ca să mă bucur de ploaia rece, reconfortantă. Închid ochii şi trag adânc în piept aerul curat şi încerc să-mi recapăt ce mi-a mai rămas din echilibru.

  Nici un bărbat nu m-a tulburat aşa cum a reuşit Christian Grey, şi nu-mi dau seama de ce. Să fie înfăţişarea? Politeţea? Bogăţia? Puterea? Nu-mi înţeleg reacţia iraţională. Scot un oftat lung de uşurare. Dumnezeule, ce a fost toată povestea asta? Rezemându-mă de unul din stâlpii de oţel ai clădirii, încerc să mă calmez şi să-mi adun gândurile. Îmi scutur capul. Ce a fost asta? Inima mi se domoleşte, iar când reuşesc din nou să respir normal, mă îndrept spre maşină.

  Lăsând în urmă oraşul, mă simt caraghioasă şi stânjenită în timp ce derulez în minte modul în care a decurs interviul. Desigur, reacţionez exagerat la ceva care e doar imaginar. OK, deci e foarte atrăgător, încrezător, dominator, se simte bine în pielea lui – dar, pe de altă parte, e arogant şi, în ciuda manierelor impecabile, e autocratic şi rece. Mă rog, la suprafaţă. Un fior involuntar îmi coboară pe şira spinării. O fi arogant, dar, la drept vorbind, e îndreptăţit să fie – a realizat atât de multe şi e atât de tânăr. Nu-i suportă pe proşti, dar de ce ar trebui s-o facă? încă o dată, sunt iritată că prietena mea, Kate, nu mi-a dat o biografie sumară.

  În timp ce mă îndrept spre Interstate 5, mintea mea continuă să rătăcească. Sunt sincer nedumerită cu privire la motivele care-l pot face pe un om să fie atât de hotărât să reuşească. Unele dintre răspunsurile lui au fost foarte enigmatice – de parcă ar fi avut un plan secret. Şi întrebările lui Kate – Îh! Mai ales cele despre adopţie şi dacă e gay! Mă cutremur. Nu-mi vine să cred că le-am rostit. Pământule, înghite-mă acum! Ori de câte ori o să mă gândesc la acea întrebare, o să las capul în jos, jenată. Fir-ai să fii, Katherine Kavanagh!

  Arunc o privire la vitezometru. Şofez mai prudent decât aş fi făcut-o în alte ocazii. Şi ştiu că amintirea acelor ochi cenuşii şi pătrunzători care mă ţintuiesc şi a acelei voci severe îmi spune să conduc cu atenţie. Clătinând din cap, îmi dau seama că Grey aduce mai degrabă cu un bărbat având de două ori vârsta lui.

  Las-o baltă, Ana, mă dojenesc. Ajung la concluzia că, una peste alta, a fost o experienţă foarte interesantă, dar că nu trebuie să mă gândesc prea mult la ea. Uit-o. Nu va mai trebui să-l revăd vreodată. Gândul mă binedispune imediat. Pornesc radioul şi dau volumul la maximum, mă aşez mai bine în scaun şi ascult ritmurile muzicii rock indie în timp ce apăs pedala de acceleraţie. Când ajung la Interstate 5, îmi dau seama că pot să conduc cât de repede vreau.

  Locuim într-o comunitate mică de duplexuri aproape de campusul din Vancouver al WSU. Am noroc – părinţii lui Kate i-au cumpărat apartamentul, iar eu plătesc o chirie simbolică. A fost casa noastră timp de patru ani. În timp ce parchez, ştiu că prietena mea o să vrea o relatare detaliată şi e o fiinţă tenace. Cel puţin are reportofonul. Sper că nu va trebui să dau mai multe detalii decât ceea ce s-a spus în timpul interviului.

  — Ana! Te-ai întors!

  Kate stă în living, înconjurată de cărţi. E clar că a studiat pentru examene – e încă îmbrăcată cu pijamaua ei din flanel roz, decorată cu iepuraşi simpatici, cea pe care o rezervă pentru perioadele de după despărţirea de prieteni, pentru diferite boli şi, în general, pentru stări depresive. Se repede la mine şi mă îmbrăţişează viguros.

  — Începeam să-mi fac griji. Mă aşteptam să ajungi mai devreme.

  — Oh, eu cred că am ajuns destul de bine, ţinând cont că interviul s-a prelungit.

  Îi întind reportofonul.

  — Ana, îţi mulţumesc tare mult pentru chestia asta. Îţi rămân datoare, ştiu. Cum a fost? Cum e tipul?

  Oh, nu – Începe Inchiziţia Katherine Kavanagh.

  Mă străduiesc să-i răspund la întrebare. Ce-aş putea să spun?

  — Mă bucur că s-a terminat şi că nu mai trebuie să-l văd din nou. Să ştii că a fost de-a dreptul intimidant.

  Ridic din umeri.

  — E foarte ambiţios, chiar intens… şi tânăr. Foarte tânăr.

  Kate mă priveşte cu inocenţă. Mă încrunt.

  — Nu mai face pe nevinovata. De ce nu mi-ai dat o biografie? M-a făcut să mă simt ca o cretină care nu şi-a făcut temele.

  Kate îşi duce mâna la gură.

  — Vai, Ana, îmi pare rău – nu m-am gândit.

  Pufnesc.

  — În cea mai mare parte a fost curtenitor, formal, uşor cam ţeapăn – ca şi cum ar fi îmbătrânit înainte de vreme. Nu vorbeşte ca un om de douăzeci şi ceva de ani. Şi, până la urmă, câţi ani are?

  — Douăzeci şi şapte. Ana, iartă-mă. Trebuia să-ţi fac