— Sînt gravidă! strigă ea. Vrei să avortez din cauza ta?

Speriat, cel care făcea controlul încuviință să i se vîndă cîteva mere. Nela plecă cu ele în brațe și începu să le mănînce cu poftă. În fața unei porți văzu o fetiță palidă, îmbrăcată în alb, care aștepta pe cineva. Nela îi puse un măr în mînă, cel mai frumos și mai roșu dintre toate.

— Îmi mai aduci și mîine unul? o întrebă fetița, mușcînd cu lăcomie din fructul primit pe neașteptate.

— Nu, îi răspunse Nela. Ăsta e primul și ultimul.

Pe bulevardul 6 Martie auzi un tropot în spatele ei, apoi cineva o apucă de braț. Era Gelu, un băiat foarte înalt, blond și baschetbalist, ieșit din comun de frumos. Atît de frumos, încît devenea repede antipatic. Ea nu-l iubea, dar el o iubea, nu pentru că era frumoasă la nivelul lui, ci pentru că îl depășea net din punct de vedere intelectual. Scîrbit de atîtea femei frumoase cîte umblau după el, îl atrăgeau cele foarte deștepte. Îl cunoscuse la cinematograf, în timp ce rula un film japonez. Gelu rîdea la scenele cele mai dramatice, fără nici un motiv. Enervată, ea îl întrebase, deranjată, deoarece rîdea chiar în urechea ei: „Dacă sînteți atît de idiot, de ce veniți la cinematograf și nu vă duceți la circ, ca să rîdeți?”. El o așteptase la ieșire, ca s-o bată, dar, în aceeași seară, se îndrăgostise de ea. Nela îl găsise cumsecade, politicos, naiv și supus, și îl acceptase.

— Unde dracu-ai fost de atîtea zile? o întrebă el, sărutînd-o pe ceafă, din mers.

— M-ai căutat?

— Înnebunit.

— Am stat în casă cu tata. N-am vrut să răspund la telefon.

— Dar știai foarte bine că am să te sun.

— Știam, dar eram foarte indiferentă.

— Hai să bem o cafea.

Intrară într-un băruleț de zi, foarte răcoros, și comandară două cafele. El era extrem de bine dispus și mirosea violent a levănțică de frizerie.

— Știi că o să joc într-un film?

— Nu.

— M-a recomandat cineva unui regizor și m-a ales pentru un rol destul de serios. Șaisprezece zile de filmare în Munții Apuseni. E un film istoric. Ce părere ai?

— N-am nici o părere.

— Am aici întîlnire cu regizorul la ora unsprezece. Ce face taică-tu? Poți să mai rămîi puțin? Vreau să-mi spui ce părere îți face regizorul. Te iubesc groaznic. Tu mă iubești?

— Nu. Dacă o să te iubesc, am să-ți spun la timp. Nu trebuie să mă bați la cap.

— Ești nervoasă?

— Da.

— Arăți groaznic de palidă.

Nela îl privi cu atenție cîteva clipe și se întrebă din nou dacă un om atît de desăvîrșit din punct de vedere fizic ar putea fi, totuși, printr-o excepție, și deștept. Ca să-și verifice încă o dată îndoiala, îl întrebă:

— Gelule, ție ți-e frică de moarte?

— Nu.

— Mie mi-e frică. Ce sfat îmi dai?

— Să trăiești.

„Nu e chiar atît de prost”, gîndi ea. „Păcat însă că nu are simțul umorului”. După care începu să rupă scobitorile de pe masă, uimită cît de mult reușise s-o detașeze simpla prezență a acestui bărbat de marile evenimente intime. „Dacă el ar tăcea cinci minute mi-aș recăpăta luciditatea.”

În clipa în care li se aduseră cafelele apăru și regizorul, un tip slăbuț, cu barbă și cu o figură oarecum distinsă și intelectuală. Era însoțit de un alt tînăr, pe care îl prezentă ca operatorul lui. Acesta din urmă, aflat evident sub influența alcoolului, o remarcă pe Nela cu interes.

— Dumneata ai fi bună de film, afirmă el, după ce o măsură cu privirea de jos în sus, în întregime.

— De care film, întrebă ea, color sau alb-negru?

— Nu glumesc, aveți un cap interesant.

— Da, dar am piciorul cam subțire, spuse ea și ridică un picior pînă la nivelul mesei.

— Vi se pare, nu e deloc subțire. Nu? întrebă operatorul pe regizor și pipăi fără jenă pulpa.

— E chiar foarte suplu, aprecie acesta. Și, de fapt, nu piciorul e hotărîtor. Un operator bun poate face dintr-un picior subțire un picior gros și invers.

Regizorul spunea toate astea pe un ton foarte serios, privind piciorul respectiv cu aerul unui ortoped.

— De fapt, eu nu înțeleg un lucru, întrebă Nela, lăsînd, în sfîrșit, piciorul jos. Dumneavoastră pe ce bază alegeți actrițele și actorii? Aveți un criteriu anume sau vă bizuiți pe intuiție și interese personale?

— Cum se face că aveți o părere atît de proastă despre noi? De ce vă luați după opinii de prost gust? Poate că nu chiar toți regizorii își bagă în filme nevestele și amantele.

— Dar n-am spus așa ceva și nici nu mă interesează astfel de amănunte. Pe mine mă interesează faptul că scoateți niște filme infecte. Sînteți complet lipsiți de talent.

— Toți? întrebă regizorul, calm și grav, cu o iritare ascunsă numai pe jumătate.

— Aproape.

Gelu o ciupi pe sub masă de șold, ca să se oprească. Regizorul dorea însă să întindă discuția și întrebă:

— Nu înțeleg cum puteți vorbi cu atîta siguranță despre un domeniu în care nu vă pricepeți. Ce meserie aveți?

— A absolvit psihologia, răspunse Gelu în locul ei.

— V-ar conveni, zise regizorul, privind-o crunt, dacă aș afirma că psihologia noastră este la pămînt?

— Din întîmplare, chiar acesta este adevărul. Dar dumneavoastră ați putea să nu vă pricepeți la psihologie, pentru că asta este o știință, în timp ce filmul este o artă, și la artă ne pricepem toți.

— Păi tocmai din cauza asta nu se pot face filme bune, pentru că ne pricepem toți.

— Mă rog, probabil că există și motive de genul acesta, dar filmele dumneavoastră nu-mi plac. Ultimul care l-ați făcut, acela cu bătrînul țăran care nu se înțelege cu fiii săi, era groaznic de fals. Dar probabil că și scenariul era fals.

— Dialogurile da, interveni Gelu, dar, din punct de vedere al meseriei regizorale, filmul era foarte bun.

— În sfîrșit, spuse Nela, tristă și obosită, după care se ridică și plecă, fără să dea nici o explicație.

Urcă pînă la Universitate, luă un taxi și ajunse lîngă Piața Filantropia, unde, în colț, se află