— Mi-a murit tata, spuse Nela cu calm. Aș vrea să-l ard în secret, într-un loc ascuns, eventual într-un crematoriu de instituție sau la un spital, dacă există așa ceva. Dumneavoastră vă pricepeți mai bine.

Bărbatul cel gras și brunet nu se arătă nedumerit.

— Nu efectuăm astfel de servicii, răspunse el, după care dispăru într-o cameră alăturată, unde începu să formeze un număr de telefon. Nela crezu că încerca să facă, totuși, ceva pentru ea, dar individul vorbea cu cineva care, probabil, era nevastă-sa. Se ridică și ieși fără să închidă ușa. Taxiul o aștepta. Se urcă și ajunse în fața casei în cinci minute. Cînd să coboare, își aduse aminte că nu are bani la ea și-l rugă pe șofer să vină pînă sus. Cînd ajunse sus, găsi ușa deschisă și clanța spartă. Alergă înăuntru și descoperi patul în care lăsase cadavrul tatălui ei gol. Nela scoase un țipăt răgușit. Șoferul intră în panică.

— Doamnă, ce s-a întîmplat?

— Mi l-a furat pe tata! strigă ea, cu o disperare vecină cu demența. Mi l-au furat! Asta nu o puteau face decît mama sau frate-miu!

Șoferul o luă la fugă pe scări, speriat.

— Să anunț Miliția? întrebă el din mers.

— Nu. Lăsați că mă descurc singură, mulțumesc.

Nela luă repede o coală de hîrtie și începu să scrie, înfrigurată:

Tovarășe procuror, subsemnata Pop Ioana vă aduc la cunoștință că astăzi, în jurul prînzului, mi s-a furat de la domiciliu cadavrul tatălui meu iubit. Considerînd că acest fapt este incalificabil și că…

Capitolul II

Trenul mergea încet, chiar foarte încet, deși afară nu era chiar atît de întuneric. O lună plină și perfect rotundă lumina destul de puternic întinderile de apă dintr-o parte și din alta a căii ferate. Vagoanele nu erau luminate, se defectase ceva, probabil tabloul cu siguranța. Nela se afla într-un compartiment în care se înghesuiau încă opt bărbați, dintre care unul, de vreo șaisprezece ani, se așezase în brațele altuia care părea a-i fi frate mai mare, stînd cînd pe unul din picioarele acestuia, cînd pe celălalt. Toți fumau fără încetare, inclusiv cel de șaisprezece ani, țigări proaste, care scoteau un fum gros și insuportabil de grețos. Nela își acoperi fața cu pardesiul agățat deasupra, în felul acesta se ferea de fum, dar nici aer de respirat nu mai avea. Pe culoar nu se putea duce pentru că era plin de călători care ședeau în picioare sau pe valize și geamantane, fumînd și ei necontenit, inclusiv o femeie cocoșată și gravidă. „Cum a putut să rămînă asta gravidă?” se întrebă Nela, enervată. Cei din compartiment, neavînd somn, vorbeau fără încetare, povestind cu glas încet istorii catastrofice despre inundații, incendii, cutremure, alunecări de pămînt.

— Vă spun eu, zise cel care-și ținea fratele în brațe, un tip slab și galben la față, inundațiile sînt în directă legătură cu Luna. Luna face ce vrea cu noi și cu magnetismul nostru. De ce? Luna are tot interiorul plin cu metale, altfel nu s-ar omorî americanii s-o cucerească. Metalele alea dinăuntru, care s-ar putea să fie metale pe care noi încă nu le cunoaștem și nici nu le bănuim…

— Asta așa e, îl aprobă un tip de la fereastră, care scuipa tot timpul într-o batistă, umplîndu-i de greață pe cei din jur, s-a scris despre chestia asta în ziar, ceea ce-l enervă pe povestitorul anterior.

— Domnule, eu ce vă spun aici n-am luat din presa noastră, care scrie numai despre știți dumneavoastră cine, despre situația din Namibia și despre cultura porumbului, care rămîne necules pînă în ianuarie. Eu cunosc toate astea din surse foarte serioase. Apele pămîntului sînt dirijate direct de Lună. De pildă, mareele. Ziua, apele unei mări sînt nemișcate, pentru ca noaptea, cînd e lună plină, ele să înceapă să se ducă și să vină, cuprinse de o neliniște extraordinară. Norii, la fel, sînt influențați de Lună. Trec pe deasupra noastră nori încărcați de apă și nu se descarcă, în schimb, se descarcă în altă parte sau invers. Depinde dacă au nimerit într-o rază magnetică plecată din Lună spre noi.

Povestitorul cel palid era atît de vehement, încît nu admitea să fie contrazis, după fiecare frază se uita în ochii fiecăruia, provocator. De aceea, un bătrîn care ședea exact vizavi de el schimbă vorba, intimidat.

— Cînd au fost inundațiile de acum zece sau unșpe ani, unui frate de-al meu, care era cantonier, i-au luat apele casa. El dormea, nevastă-sa dormea, copiii la fel, cînd, deodată, se trezește, simțind o mișcare și un zgomot. „Fă, ce se întîmplă?” a întrebat-o el pe nevastă-sa. „Se aude ceva”. „Se aude apa”, a zis ea, „nu știi că aseară se umflase?” „Da’ de ce se mișcă casa?” „O fi cutremur.” „Cutremur de-o juma’ de oră?!” Frate-miu s-a îmbrăcat, s-a urcat în pod, a scos niște țigle din acoperiș și s-a suit sus, lîngă horn. Și ce-a văzut, deși era noapte? Casa mergea pe apă, chiar prin mijlocul șuvoiului.

— Și? întrebă cineva cu glasul pițigăiat, de sub perdeaua ferestrei, unde se adăpostea de curent.

— A plutit casa pînă dimineața, pînă au văzut-o oamenii și au anunțat armata.

— Și nu s-a răsturnat?

— Nu s-a răsturnat, pentru că apa o luase cu temelie cu tot și greutatea era jos. Plus că era cufundată cam vreun metru jumate în apă. Ședea ca un hopa-Mitică.

— Și?

— Au venit soldații, au agățat-o cu căngile, au tras-o la mal, au urcat-o pe un trauler, au dus-o înapoi zece kilometri, de unde plecase, și-au pus-o la loc. Nu i s-au stricat decît dușumelele, pe care i le-a plătit ADAS-ul. Culmea e că copiii n-au știut nimic, au dormit tot timpul. Apa nu e așa rea ca focul. Prin apă înoți, un marinar de pe Titanic a înotat o zi și-o noapte și s-a salvat, dar ce te faci cu focul, care te arde și te face scrum? Cît reziști la foc?

— La noi, zise pițigăiatul din spatele perdelei, cînd a