trepte, iar învelitoarea din lemn fusese construită ca să-i protejeze de accidente. Obosit deja de agitaţia de dimineaţă, Charles îşi dori să fi avut cineva geniala idee de a construi un lift, fie şi unul mecanic sau un sac tras de scripeţi ca la mănăstirile greceşti suspendate pe stânci. Îşi aminti că la 1849 numărul treptelor fusese redus la 175. „Bravo celui care a avut iniţiativa, îşi spuse el. Astăzi i-aş da o medalie.” Îi trecu prin cap Hitchcock cu ale sale 39 de trepte, şi sfârşi prin a se întreba ce surprize îl mai aşteptau.

În jur roiau oameni în uniformă şi mulţi civili care aveau voie să stea de partea interioară a baricadei improvizate cu o sfoară şi protejate de zidul viu al poliţiştilor care se comportau de parcă erau la vreo manifestaţie neautorizată împotriva summitului G8 şi aveau nevoie să fie vigilenţi. Părea că întreaga poliţie a oraşului era adunată acolo, cu portari, şoferi şi secretare cu tot. Era evident că orice ar fi fost ceea ce se întâmplase, Sighişoara nu mai trăise ceva de o asemenea importanţă de foarte mult timp.

Intrarea în scară fusese acoperită cu nişte saci din plastic pentru a bloca vizibilitatea mulţimii. Înainte de a da la o parte sacii prinşi în cuie, comisarul ţinu să îl prevină:

— Nu e un spectacol prea plăcut înăuntru. Păreţi un om care poate să îşi ţină cumpătul.

După ce produse acest moment de suspans care avea menirea să îi creeze confuzie interlocutorului şi să îl prindă cu garda jos, comisarul aruncă o întrebare pe care părea că o pregătise cu ceva timp înainte:

— De ce l-aţi desenat pe diavol pe cărţile dumneavoastră de vizită?

Baker îl privi nedumerit. Se gândea că, probabil, poliţistului îi juca feste vreun cuvânt englezesc. Accentul german al acestuia îi dădea, oricum, de furcă lui Charles, care făcea eforturi să îl înţeleagă. Rosti doar un foarte britanic „Vă rog?”, molipsit parcă de accentul femeii care îl adusese în acel loc şi care părea că intrase în pământ.

— Vă întrebasem dacă îl veneraţi pe diavol sau e o glumă dintr-acelea pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum s-o înţelegem. Vreo inside joke.{5}

— Dacă îl venerez pe diavol?

Charles nu era străin de primitivismul oamenilor din oraşele mici, mai ales în locuri ca ăsta, unde superstiţiile le marcau puternic existenţa încă de la naştere şi de care, oricât de educaţi ar fi fost, reuşeau cu mare greutate să scape. În cărţile lui, credinţele populare aveau o importanţă aparte şi o mare parte dintre teoriile sale despre persuasiune se bazau întocmai pe aceste convingeri de nezdruncinat, pe prejudecăţile venite de undeva din negura timpului şi pe care niciun fel de argument raţional nu le putea şterge sau măcar diminua.

În timp ce Charles se gândea ce o fi vrut să spună comisarul, acesta dăduse deja draperia improvizată la o parte şi o ţinea deschisă pentru el. Urcă. În faţă, cam pe la jumătatea scărilor, din nou înghesuială mare. Se făceau fotografii, măsurători, iar Christa Wolf stătea aprins de vorbă cu un coleg, probabil, îmbrăcat civil. Nu era multă lumină, pentru că scândurile laterale filtrau razele soarelui, astfel încât, cu regularitate, suprafeţele arse alternau cu cele întunecate; ca într-o imagine de film alb-negru care ascunde misterul mai mult decât îl dezvăluie. Se apropie. Fotograful care îi obtura raza vizuală îşi continuă baletul ridicol şi se dădu la o parte. Atunci văzu. Şi rămase cu gura căscată.

Capitolul 5

Ecranul gigantic al sălii centrale clipoci câteva secunde. Un cursor se mişcă un pic, se opri, apoi începu să danseze ca nebunul pe ecran aducând de-a valma imagini, ecuaţii matematice, texte din toate timpurile, hieroglife şi rune, iar după 30 de secunde de orgie vizuală, însoţită de Oda Bucuriei a lui Beethoven, la instalaţia de sonorizare supradimensionată, chiar şi pentru hangarul de 5.000 de metri pătraţi în care se afla, se opri şi umplu monitorul cu mesajul „Problem Solved”. Întâi în engleză, pe urmă în germană, franceză şi spaniolă şi rusă şi în toate limbile lumii, vii sau moarte şi îngropate de veşnicii, şi pe care doar colosalul computer al Institutului de Cercetări şi Experimente asupra Comportamentului Uman (IREHB) le ştia. Apoi o figură animată începu să danseze în ritm nebun pe ecran. Angajaţii din consola centrală se opriseră privind muţi ecranul, apoi la semnalul dat de Werner Fisher, începură să urle, să chiuie şi să se îmbrăţişeze, să arunce în sus cu ce le venea la îndemână, de la pahare din plastic la foi de hârtie, agrafe de birou şi cam cu tot ce aveau necontondent asupra lor. Deşi ecranul nu se vedea în tot hambarul, câteva dintre boxe fuseseră legate, astfel încât când era necesar un mesaj general pentru toţi angajaţii, să poată fi folosit. De fiecare dată când obţineau rezultate atât de importante precum cel din acea seară, şeful cel rotofei şi roşcat programase ca mesajul respectiv să apară pe monitor, iar muzica să răsune în întregul hangar.

Werner Fischer era un geniu al matematicii şi al fizicii în primul rând, dar lista disciplinelor pe care le stăpânea părea fără sfârşit. Încă din timpul facultăţii – fusese descoperit la Humboldt Universität zu Berlin şi aproape târât în America – se spunea despre el că era un geniu. A fost o bătălie pe viaţă şi pe moarte între cele mai puternice universităţi ale lumii pentru a pune mâna pe el. Până la urmă, l-a câştigat MIT{6}. La douăzeci şi şase de ani avea deja patru doctorate coordonate de tot atâţia câştigători ai Premiului Nobel. Încă de pe băncile şcolii, cele mai mari corporaţii, serviciile secrete şi, mai ales cei de la institut, puseseră ochii pe el. Directorul institutului însuşi purtase personal o muncă de convingere asiduă şi îl curtase încontinuu timp de aproape cinci ani, până când, într-un sfârşit, îi frânse opoziţia şi îl aduse acolo. Cu ajutorul unei munci de filaj şi de cercetare complexe, pe parcursul acestor ani, uneori dezolant de