fără rezultate din punctul lor de vedere, cei de la institut îi găsiseră călcâiul lui Ahile şi îi oferiseră ce îşi dorea cel mai mult, sau, mai bine zis, singurul lucru pe care şi-l dorea cu adevărat şi nu putea să îl obţină altfel. Geniul care era şeful tuturor proiectelor importante ce se coceau la IREHB nu putea fi mişcat de mare lucru. Mânca orice, în special junk food{7} şi tone de dulciuri, dormea oriunde – şi în picioare sau cu capul pe birou când era nevoie, iar bani ar fi putut câştiga oricând, oricât de mulţi şi-ar fi dorit.

Încântat de marea realizare, în timp ce ceilalţi încă mai chiuiau, înşfăcă un dosar de pe birou şi o întinse spre uşă. Se urcă pe minitransportorul pe două roţi şi se îndreptă fulger spre partea clădirii unde doar cei mai privilegiaţi aveau acces, atât era de păzită. Trecu prin filtrele de securitate, detectoare de metal şi fluide din corp, introduse o cartelă, tastă un număr, încă o cartelă, încă un cod personal, apoi alte porţi, amprente digitale, palmare şi, într-un final, retiniene. În sfârşit, ajunse.

Capitolul 6

Văzu spre mijlocul scărilor un morman de cadavre. Spre norocul său, fojgăiala din faţă se interpunea între morţi şi raza lui vizuală, aşa că zări doar câte ceva. Suficient însă cât să îşi simtă fierea în gât. Îşi duse mâna la frunte şi reuşi să îşi înăbuşească senzaţia de vomă. Nu ştia la ce să se aştepte şi asta îi întărea nesiguranţa. Se gândi să facă stânga împrejur şi s-o ia înapoi spre stradă. Christa coborî rapid treptele spre el şi îl cuprinse pe după umăr. Erau întorşi amândoi cu faţa spre ieşire.

— E în ordine dacă nu puteţi suporta. Putem discuta mai târziu.

— De ce m-aţi adus aici? întrebă aproape gâtuit Charles. Micile mele jocuri de-a hoţii şi vardiştii au avut întotdeauna o dimensiune mai mult teoretică. N-am stomac pentru morgi şi lucruri dintr-astea sinistre.

— Îmi cer scuze. L-am instruit pe poliţistul care v-a invitat cu noi să vă spună că priveliştea nu o să fie prea grozavă.

Christa minţea. Se baza pe faptul că engleza poliţistului era ca şi inexistentă. Intenţia ei era de a îl aduce acolo fără să îi spună nimic. O interesa foarte mult prima lui reacţie. Din nefericire, comisarul nu ascultase instrucţiunile, preocupat să îşi plaseze la timp întrebarea, dar şi pentru că se simţea ofensat că femeia asta mult mai tânără decât el, cu germana ei foarte înaltă, îi dădea ordine. La el în casă nu se auzea decât cocoşul, în ciuda celor cinci femei care o locuiau. Aşa că nu avusese timp să elibereze locul pentru ca impactul cu imaginea să fie brusc şi frontal, chiar dacă la o oarecare distanţă.

— Dacă aveţi convingerea că puteţi rezista. Cadavrele sunt mutilate… Ne-aţi fi de mare ajutor.

Charles încuviinţă din cap, trase aer adânc în piept şi se întoarse. Între timp, Christa era deja sus şi discuta cu nişte poliţişti care acoperiră, într-un târziu, cadavrele cu un cearceaf. Îi făcu un semn încurajator lui Charles să se apropie. Profesorul Baker mai văzuse cadavre, dar întotdeauna se ferea de această imagine. Îi plăcea un precept evreiesc conform căruia bărbaţii vii nu trebuie să vadă niciodată un mort neînvelit. Aproape întotdeauna când aşa ceva se întâmpla, gândul i-o lua razna la meditaţii pe tema inutilităţii vieţii şi alte chestii toxice, cu care el, o fire eminamente pozitivă, nu făcea casă bună.

Christa eliberase locul şi îi trimise pe toţi cei prezenţi la plimbare, cu excepţia comisarului şi a colegului cu care se certase mai devreme.

La mijlocul scărilor, acesta dezveli uşor un picior al unui cadavru. Paloarea lui era mai mult decât cadaverică, transcendea până şi ideea de alb. Arăta ca şi când ar fi fost ţinut în gips sau în talc. Aşteptă încuviinţarea lui Charles. Acesta dădu din cap, iar bărbatul ridică cearceaful. Cadavrul avea piciorul încolăcit peste un ţăruş din lemn foarte ascuţit. Cearşaful fu ridicat şi mai mult până când dezveli întreg trupul. Oroare. Mortul avea ochii scoşi, aşa că profesorul avu din nou acea senzaţie de vomă. Se întoarse şi se îndoi de spate. Întinse mâna care rămase atârnată în aer pentru a spune că era OK şi avea nevoie de o secundă. Se gândi că se comporta ca o domnişoară şi că se făcea de râs şi, cu un efort de voinţă, se ridică. Poliţistul dezveli deodată celelalte două cadavre, pentru că unul dintre ele era poziţionat mai sus, iar celălalt era culcat perpendicular peste el. Se apropie şi văzu că celui culcat deasupra îi lipseau urechile. Îşi spuse că celui de sus trebuia să îi lipsească limba. La gât avea atârnată o legătură de usturoi. Ca să mai scape de groază, Charles se gândi că seamănă cu o ghirlandă de flori dintre acelea pe care le primesc turiştii în insulele exotice.

Poliţistul, care nu îl scăpa din ochi, îi făcu semn să ridice privirea în tavan. Pe tavanul scării, între ogive, era prinsă o oglindă în care se reflecta de-a-ndoaselea întreaga scenă. Charles văzu că toţi trei se uitau curioşi la el, ca şi când ar fi aşteptat să spună ceva sau să reacţioneze într-un fel anume. Chiar dacă dramatismul scenei era debordant, Charles, care nu era un cinic, nu se putu abţine să nu observe dimensiunea teatrală a spectacolului şi, în acelaşi timp, un fel de stângăcie a organizării mizanscenei. Ca şi când autorul s-ar fi grăbit. Cei trei formau o cruce. Cei doi care erau aşezaţi unul sub altul formau latura verticală, iar cel culcat perpendicular, pe cea orizontală. Se gândi că înscenarea era cam rudimentară. Că părea o scenă de mistere medievale. Aşadar, cruce, ţăruş, oglindă, usturoi. Nu vede. Nu aude. Nu spune. Criminalul voia să transmită un mesaj. În mod cert, nu lui. Începu să bănuiască de ce se afla acolo. Bărbatul îmbrăcat în civil îi întrerupse şirul gândurilor când spuse:

— Celuilalt îi lipseşte limba.

Lui Charles nu i se mişcă niciun muşchi de pe