faţă. Nemulţumit de reacţia profesorului, bărbatul scoase din buzunar nişte mănuşi chirurgicale şi se apropie de primul cadavru. Se lăsă pe vine şi puse mâna pe capul acestuia, ca pentru a-l sprijini. Cu cealaltă mână, întoarse uşor gâtul şi cu degetele îndepărtă părul din acea parte a trupului.

— Fiecare dintre ei are două înţepături în dreptul carotidei. Autopsia va fi făcută mai târziu, dar la prima examinare, legistul nostru spune că exanguinarea pare cauza morţii.

— E groaznic! exclamă Charles. Dar încă nu înţeleg de ce sunt eu aici!

Şi deşi făcuse eforturi să se abţină, rosti, până la urmă, ironic:

— Chiar credeţi că un vampir a făcut asta? Haideţi, domnilor, ce naiba!

Charles Baker nu înţelegea cum cineva ar putea lua în serios o astfel de ipoteză. Sigur, poveştile cu vampiri erau pe toate drumurile, însă reprezentau un fel de convenţie ficţională, ca supereroii din benzile desenate sau ca meciurile de wrestling. Nu putea să îşi imagineze că cineva ar putea să creadă că cei doi adversari de pe ring chiar se bat în mod real şi să nu îşi dea seama că totul e o coreografie menită, probabil, să distreze, dintr-un motiv ce îi scăpa, nişte oameni care erau totuşi avizaţi. Superstiţiile existau şi legendele încă aveau o mare putere asupra imaginarului colectiv. Mai ales acolo. Iar nevoia oamenilor de a crede în ceva supranatural le întreţinea speranţa într-o viaţă mai bună sau mai plină de evenimente, într-o minune. Dar ca o asemenea posibilitate să fie serios luată în considerare de nişte autorităţi i se părea absurd. Era o întoarcere în timp cu câteva sute de ani.

Nimeni nu părea să aprecieze intervenţia profesorului şi încercă senzaţia că era privit cu suspiciune. Ceilalţi aveau convingerea că ascundea ceva.

— Nu sunteţi dumneavoastră autoritatea numărul unu în vampiri? întrebă poliţistul.

Carevasăzică, cei trei aveau nevoie de expertiza lui. Probabil că voiau să le explice dacă era vorba despre vreun ritual cunoscut sau dacă a mai văzut ceva asemănător. Ce coincidenţă totuşi să se afle acolo exact în acel moment.

— Nu am făcut decât să scriu o carte despre un subiect care mi se părea interesant. Însă perspectiva mea asupra lucrurilor este cea a omului de ştiinţă. E adevărat că am scris o istorie a fenomenului, dar mă interesa strict modul în care se creează o legendă şi cum funcţionează propaganda.

— Aţi ţinut totuşi conferinţe pe această temă peste tot în lume.

După cum se părea, acea conversaţie se transformase într-un dialog cam absurd între Charles şi bărbatul despre care nu ştia cine era. Ridică ochii întrebător spre Christa. Ea înţelesese din priviri şi îl prezentă pe bărbat.

— Îmi cer scuze, spuse ea, domnul este de la SRI. Serviciul Român de Informaţii.

— FBI-ul nostru, completă individul şi întinse mâna. Ion Pop. John dacă preferaţi.

Charles strânse, abia atingând, mănuşa întinsă.

— Teza mea principală la conferinţele la care faceţi referire şi în lucrările mele era exact că nu există vampiri şi că aşa-zisul vampirism al lui Vlad Ţepeş e o invenţie care începe cu mult înainte de romanul lui Bram Stoker. E un exemplu clasic de război prin decredibilizare, prin transformarea unui personaj periculos în ceva demonic. Şi am scris asta în contextul campaniilor electorale şi al istoriei propagandei. Am demonstrat într-un mod simpatic, chiar şi matematic, că existenţa vampirilor e o imposibilitate de ordin teoretic. Dar nu cred că e locul şi momentul să ţin un curs aici, oricât de gotică ar fi atmosfera.

Agentul continuă să îl privească neîncrezător. Îi făcu semn să se aplece peste cadavru şi îl întrebă:

— Şi atunci, cum vă explicaţi asta?

Pe partea din spate a gâtului, cadavrul avea un tatuaj de mărimea a patru degete. Era un diavol cu două limbi ieşind din cele două colţuri ale gurii, cu capul acoperit cu un fel de pălărie de ghindă din care ieşeau două coarne roşii, îmbrăcat cu un fel de pamperşi cu picăţele de aceeaşi culoare, cu câte patru unghii, tot roşii, lungi şi încovoiate la fiecare mână şi la fiecare picior, cu dinţi mărunţi şi foarte ascuţiţi, cu ochii rotunzi şi răi, cu faţa verde; un fel de drac cu trăsături parţial omeneşti, părând să danseze un dans apocaliptic care, lăsând la o parte poziţia în care l-a surprins moartea, părea să amintească de dansul înnebunit de bucurie al lui Shiva pe mormântul unei lumi integral distruse. Tatuajul era executat perfect, cu o minuţiozitate şi o atenţie la detalii maniacală. Charles avu o licărire în ochi care nu le scăpă celor trei.

Când poliţistul ridică mâna de pe gâtul cadavrului, Charles observă că degetele mănuşii erau colorate. Aşadar, nu era un tatuaj permanent. Mai degrabă un soi de ştampilă termică.

— E identic la toţi trei, spuse comisarul.

— Ar trebui să ştiu ce înseamnă asta?

Răspunsul comisarului veni instantaneu, ca o lovitură imposibil de parat:

— Dumneavoastră să ne spuneţi.

— Eu? ripostă Charles enervat. Credeţi că am vreo legătură cu crimele astea?

— Nu direct. Nu bănuim că aţi fi dumneavoastră autorul, rosti agentul. Au fost ucişi cu mult înainte ca dumneavoastră să aterizaţi în România. Am verificat. Mai e ceva, adăugă bărbatul. Aveţi cumva o carte de vizită la dumneavoastră?

— Cărţile mele de vizită sunt semiprivate. Pe ele sunt tipărite numărul de telefon şi e-mailul meu personal, şi nu le dau oricui, aşa că le port rar cu mine. Doar când cred că am nevoie de ele. Le-am lăsat la hotel. În rest, cine doreşte să mă găsească ştie cum să o facă.

— Aşa arată cartea dumneavoastră de vizită? întrebă agentul şi desfăcu mâna aceluiaşi cadavru, apoi scoase din ea o carte de vizită uşor mototolită.

Charles rămase fără cuvinte. Cum naiba…? Poliţistul se ridică, apropie cartea de vizită de faţa profesorului şi o întoarse brusc.

— Şi asta ce e?

Dacă se poate rămâne perplex după ce ai încremenit, atunci asta i se întâmplă lui Charles. Pe cartea lui de vizită se lăfăia, tipărit de această dată, dracul dansator.

— Iată ce credem noi. Fie aveţi o legătură cu ce se întâmplă aici, în sensul că ştiţi, nu