Charles îl întrerupse precipitat.

— Credeţi că îmi las cărţile de vizită asupra victimelor mele? Pe cadavrele pe care le ciopârţesc? Sau am făcut-o tocmai ca să mă pot scuza astfel? Un alibi inversat adică? Da. Aşa arată, într-adevăr, cărţile mele de vizită. Minus diavolul. Şi sunt simple, nu cu cod sau amprentă. Oricine a văzut vreodată o carte de vizită de-a mea o poate reproduce.

Calm şi fără să bage în seamă protestele interlocutorului, Ion Pop îşi continuă ideea:

— Fie cineva care ştia exact că veţi fi aici zilele astea, pentru simpozion, vrea să vă transmită un mesaj, fie sunteţi victima unei înscenări. Ştiu că sunteţi un personaj important şi că doar cu un telefon ne puteţi face nu numai să vă dăm drumul, ci chiar să vă conducem la aeroport. Mai ales că nu sunteţi suspectat de nimic. Totuşi, în cazul în care aceste crime au legătură în vreun fel cu dumneavoastră, fie că transmit un mesaj, fie că avem de-a face cu vreo glumă macabră a unui dezaxat, tot trebuie să ne ajutaţi. Aşa că v-am fi recunoscători dacă ne-aţi mai acorda câteva ore la poliţie. Vă conducem noi înapoi la hotel.

Charles îşi consultă ceasul şi după câteva clipe răspunse:

— Urmează să înceapă a doua parte a conferinţei. Vin cu dumneavoastră cu condiţia să transmiteţi colegilor mei scuzele de rigoare şi să îi rugaţi să continue fără mine. De asemenea, va trebui să ajung cu cel puţin două ore înainte de cocktailul de la ora nouă. Ştiţi măcar cine sunt victimele? mai întrebă Charles.

— Domnul comisar l-a recunoscut pe unul dintre cei trei. Este, sau era, proprietarul unei măcelării din oraşul nou.

— Cel mai bun măcelar pe care l-am cunoscut, spuse Gunther cu regret şi cu ciudă.

Charles Baker ieşi la ora cinci din sediul central al Poliţiei oraşului. Agenţii nu putuseră găsi un motiv să îl reţină, mai ales că profesorul era una dintre acele personalităţi intangibile ce pot cauza celui care abuzează de ea probleme uriaşe. Era un cărbune fierbinte şi nimeni nu păru să aibă chef să suporte niciun fel de consecinţe, să îşi asume vreun risc. În plus, alibiul lui era beton. Cadavrele fuseseră plasate în seara în care ajunsese şi în care poliţistul obez nu îl scăpase din ochi, iar noaptea dormise pe o canapea la recepţie. Corpurile fuseseră descoperite aproape de miezul nopţii de doi turişti polonezi, dintre care unul încă era în stare de şoc. La momentul în care, probabil, se petrecuseră crimele, Charles Baker ţinea o serie de conferinţe la Oxford pe tema Războiului rozelor şi a celebrei cocoaşe pierdute a lui Richard al III-lea.

Două ore fuseseră suficiente. Nu cunoştea mare lucru, nu ştia să aibă duşmani capabili de aşa ceva. Poate vreun alt profesor cu care să se afle în concurenţă sau vreun student care să îl urască. Dar aceia îi puteau fi adversari sau să-l antipatizeze. Niciunul dintre ei nu era în stare de crimele acelea atroce şi mai ales în acel capăt de lume. Le explicase că sistemul universitar american era foarte diferit de cel românesc. De fapt, nu le spusese nimic, pentru că nu avea ce să le spună. Dacă avea duşmani, aceştia erau alţii, nu dintre intelectuali, ci din vremea când era nemilos în campaniile electorale pe care le făcuse pentru clienţii lui. Era feroce. Nu îi scăpa niciodată nimic. Nicio slăbiciune a adversarului. Lovea mereu unde durea mai tare. Anii de scrimă şi perspectiva unei lovituri cumplite a unei săbii chiar fără tăiş pe spate îl învăţaseră să se controleze. Să fenteze când era nevoie, să se ferească şi să întoarcă lovitura cea mai neaşteptată exact în momentul în care adversarul se aştepta cel mai puţin. Dacă nu ar fi coincis cu ziua când dispăruse bunicul său, după acel telefon alarmant care sunase testamentar şi nu se prezentase la adunarea lotului din această cauză, ar fi făcut parte din echipa olimpică de scrimă a Statelor Unite. În întreaga lui viaţă – avea patruzeci şi cinci de ani – nu i se întâmplase decât de trei ori să nu îşi respecte o promisiune. Aceasta era una dintre ele. Când era mic, bunicul îl învăţase să se apere singur cu pumnii, dar mai ales cu armele. „Te tragi dintr-o familie lungă de războinici neînfricaţi”, îi spunea bunicul. Şi îl învăţase să tragă cu pistolul, să lupte cu sabia şi să supravieţuiască în condiţii imposibile. „Întâi creierul. Pe urmă mâna.”

Singurul moment în care nu fusese întru totul sincer era cel referitor la mizanscenă şi la creatura de pe presupusa lui carte de vizită. Spusese că habar n-avea despre ce era vorba şi trecuse foarte repede peste subiect.

Christa se oferise să îl conducă. Îi răspunse că hotelul se afla la doi paşi şi că îi va prinde bine o plimbare. Înainte de a închide uşa în urma lui, îl întrebase: „Totuşi ai recunoscut ceva, nu-i aşa?”

— Îţi răspund dacă mă însoţeşti la cocktail în seara asta, îi răspunse el, zâmbind enigmatic.

Pe monitorul Institutului de Cercetări şi Experienţe asupra Comportamentului Uman, figura animată, diavolul cu faţa vopsită în verde şi cu câte patru unghii încovoiate la toate cele patru membre, îşi încetă dansul şi rămase blocată într-un colţ al ecranului.

La numărul 25, pe strada Hermann Oberth se află cel mai frumos şi mai nou hotel al oraşului natal al celui mai celebru vampir din toate timpurile. Cum la vizitele precedente ale lui Charles, stabilimentul nu exista încă, în momentul în care maşina ambasadei Statelor Unite îl aduse de la aeroportul din Cluj direct în faţa hotelului, profesorul fu plăcut surprins. Charles era înnebunit după hotelurile de lux. Cum era tot timpul pe fugă, hotelurile îi ocupau o bună parte din viaţă. De multe ori treceau luni până să revină acasă. Îi plăcea să viziteze locurile vechi, medievale, dar cel mai mult îşi dorea, după o zi obositoare prin orice oraş, să se poată relaxa într-un loc luxos şi cu mult gust.

Admira