În curte, după ce ne-au percheziționat, soldații ne-au controlat valizele și abia după aceea am putut intra. Krausendorf a devenit prânzul, cina și dormitorul, a devenit închisoarea noastră. Ne-au permis să dormim acasă doar vinerea și sâmbăta, restul săptămânii fiind dedicat Führerului, care ne cumpărase întreaga viață, iar în preț nu era inclusă și negocierea. Izolate în cazarmă, eram soldați fără arme, sclave de rang superior, eram ceva ce nu exista și, de fapt, nimeni din afara Rastenburgului nu a știut vreodată de existența noastră.

•

Ziegler s-a întors a doua zi după atentat. A venit în sala de mese și ne-a informat că din acel moment ne va supraveghea necontenit, întrucât recentele evenimente demonstrau că nu putea să aibă încredere, cu atât mai puțin în noi, muieri de la țară, obișnuite să stea cu animalele, de unde să știm noi ce înseamnă onoarea sau loialitatea, probabil auziserăm despre asta la radioul german – fii întotdeauna loial și onest, asta era tema cântecului, dar ne intra pe-o ureche și ne ieșea pe cealaltă, nouă, potențialelor trădătoare, care ne-am fi vândut copiii pentru o bucată de pâine și ne-am fi desfăcut picioarele în fața oricui, dacă am fi considerat că e oportun; de-ar fi fost după el, ne-ar fi închis în cuști ca pe animale. Acum, că s-a întors, situația se va schimba.

Soldații SS stăteau cu capul plecat, părând rușinați de discursul fără noimă care nu avea nimic de-a face cu puciul. Părea mai degrabă o descărcare personală. Poate că Obersturmführerul își prinsese soția în pat cu altul, se gândeau, sau poate că acasă fusese ținut sub papuc – unele femei te țin din scurt –, iar acum el doar o imita, umflându-și pieptul și ridicând vocea. Avea nevoie de zece femei pe care să le țină în șah, ca să se simtă bărbat, îi era suficientă sarcina de a ține sub control o cazarmă mai puțin obișnuită, ca să simtă că are putere, că este autorizat să comită abuzuri.

Eu eram cea care gândea așa.

Lui Elfriede i se blocase respirația în nări, iar Augustine lansa blesteme în șoaptă, cu riscul ca Ziegler s-o audă. Eu mă uitam la el, așteptând să-și încrucișeze privirea cu a mea. Dar el mă evita. Asta m-a convins că vorbea cu mine. Sau nu a făcut decât să recurgă la o listă de clișee pentru a crea un discurs eficient, pur și simplu copleșitor, ca orice monolog la care nu este prevăzută nicio replică. Poate avea ceva de ascuns, el care stătea la taclale cu Stauffenberg și cu baronul, în acea seară de mai, la castel. Mă întrebam dacă colegii lui l-au interogat, dacă vreunul a avut îndoieli în privința lui. Sau dacă fusese deja atât de marginalizat, încât nimeni nu-l văzuse împreună cu conspiratorul și cu presupușii săi complici. Ziegler era frustrat, furios: tocmai când se întâmpla ceva senzațional, el nu era acolo.

Apoi însă mi-am zis că era plauzibil faptul că a plecat intenționat în Bavaria, că nu înțelesesem nimic, nici despre el, nici despre Maria, mă mințiseră cu toții. Nu am aflat niciodată adevărul, nu am pus niciodată întrebări.

•

Paturile erau așezate în sălile de clasă de la primul etaj, o zonă a cazărmii în care noi nu fuseserăm niciodată. Câte trei degustătoare în cameră, cu excepția clasei mai mari, în care stăteau patru dintre noi. Ne-au permis să ne alegem paturile și colegele de cameră. Eu l-am ales pe cel de la perete, lângă Elfriede, după care era al lui Leni. M-am uitat pe fereastră, am văzut două santinele. Dădeau ture în jurul școlii. Rondul dura toată noaptea. Unul m-a văzut și mi-a ordonat să mă culc. Lupul era în Bârlog și supraveghea vigilent, rănit și cu arsuri, ca un vicios fără scăpare. Și Ziegler dormea în cel mai periferic inel de la Wolfsschanze, inima Cartierului General îi era interzisă.

— Mi-e dor de tine, a spus câteva dimineți mai târziu, întâlnindu-mă pe coridor.

Rămăsesem în urmă, îmi luxasem o gleznă și îmi alunecase pantoful. Un soldat SS mă urmărea de la distanță, în timp ce dirija rândul până la sala de mese.

— Mi-e dor de tine.

Am ridicat capul, cu piciorul încă gol, cu glezna îndurerată. Soldatul SS s-a apropiat ca să-și arate promptitudinea, iar eu mi-am pus pantoful și, ajutându-mă de un deget, mi-am strecurat călcâiul, ținându-mi echilibrul pe un singur picior. Din reflex, m-am sprijin de Albert, iar el tot din reflex m-a susținut, întinzând mâna. Îi cunoscusem corpul și nu puteam să-l ating. Nu-mi venea să cred că era al lui, acum, că nu-l mai atingeam.

Nu există niciun motiv pentru care o iubire se poate termina, o iubire ca aceea, fără trecut, fără promisiuni sau obligații. Se stinge din indolență, corpul devine delăsător. În locul tensiunii dorinței, preferă inerția. Ar fi fost suficient să-l mai pot atinge o dată. Pieptul, burta, doar mâna mea pe stofa uniformei ar fi fost suficient ca să simt timpul pulverizându-se, să deschid larg prăpastia acelei intimități. Dar Albert s-a blocat, iar eu m-am adunat. Dreaptă, am continuat să merg fără să-i răspund. Soldatul SS deja mă prinsese din urmă, lovind cu carâmbii cizmelor și salutându-l cu brațul întins, în timp ce Obersturmführerul Ziegler îl lăsa pe al său să cadă.

Sâmbăta și duminica, în orele libere de la serviciu, îmi petreceam timpul cu Herta și Joseph. Adunam legume în grădină, rătăceam prin pădure, stăteam în spatele casei sporovăind sau tăcând, recunoscători că puteam să stăm toți trei în același loc, eu orfană de părinți, ei de fiul lor. Pe acea pierdere comună, pe însăși experiența pierderii, s-a întemeiat legătura dintre noi.

Încă mă întrebam dacă bănuiau ceva despre nopțile pe care mi le petrecusem cu Ziegler. Faptul că i-am păcălit mă făcea să mă simt nedemnă de afecțiunea lor, chiar dacă afecțiunea mea nu era mai puțin autentică. Faptul că este posibil să omitem anumite fragmente din existența noastră, că este atât de ușor, m-a îngrozit întotdeauna. Dar numai ignorând