viața celorlalți, în timp ce ea merge mai departe, și numai datorită acestei carențe fiziologice de informații reușim să nu ne pierdem mințile.

Sentimentul meu de vinovăție se extinsese la Herta și la Joseph, pentru că Herta și Joseph erau prezenți în carne și oase, în timp ce Gregor era un nume, un gând atunci când mă trezeam, o fotografie în rama oglinzii sau în album, o mână de amintiri, un plâns în toiul nopții izbucnit fără preaviz, un sentiment de furie și înfrângere și rușine, Gregor era o idee, nu mai era soțul meu.

•

Dacă nu stăteam cu socrii mei, îmi petreceam timpul liber cu Leni, care voia să se întâlnească cu Ernst când el era liber, dar îi era teamă să meargă singură. Așa că ne lua cu ea pe mine și pe Ulla sau pe Beate și pe Heike împreună cu copiii lor. În unele zile venea și Elfriede, deși cei doi soldați ai Wehrmachtului nu o tolerau și nu făceau nimic ca să ascundă asta.

— Deci sunt sau nu sunt o mare clarvăzătoare? a spus Beate într-o duminică, după masa de prânz, stând la măsuța unui bar, vizavi de lacul Moy.

— Vorbești despre Hitler? o provocă Elfriede. Ai prezis că lucrurile se vor înrăutăți pentru el. Și, după cum vezi, nu ai nimerit-o.

— Ce ai prezis? a întrebat Ernst.

— E o mică vrăjitoare, a spus Ulla. I-a făcut horoscopul.

— Păi, era să moară, a comentat Heiner. Nu erai foarte departe de adevăr, Beate. Dar pe Führerul nostru nu îl omoară nimeni.

Elfriede se uita la el, dar Heiner nu și-a dat seama, a dat pe gât o halbă de bere, ștergându-și buzele cu dosul palmei.

— Și noi era să murim, a explicat ea. Aproape că ne-au otrăvit și nici măcar nu știm cu ce.

— Nu era otravă, am spus, era miere. Miere toxică.

— Tu de unde știi? m-a întrebat.

Brusc, mi s-au înmuiat picioarele, eram pe marginea prăpastiei.

— Nu știu, am bâlbâit. Am dedus. Cele care s-au simțit rău au fost cele care mâncaseră miere.

— Unde era mierea asta?

— În desert, Elfriede.

— De fapt, așa este, a spus Heike. Beate și cu mine nu am vomitat, doar voi două ați avut desert în ziua aia.

— Da, dar în desert era și iaurt, și apoi Theodora și Gertrude s-au simțit și ele rău – și nu mâncaseră desert, ele au mâncat produse lactate, a răspuns Elfriede nervoasă.

— De unde știi că a fost de la miere, Rosa?

— Nu știu, repet, era doar o ipoteză.

— Nu, tu ai spus-o foarte sigură pe tine. Ai aflat de la Krümel?

— Krümel nu mai vorbește cu ea! a spus Ulla.

Apoi s-a întors spre cei doi soldați și, pentru a-i implica în discuție, a explicat:

— A făcut-o lată Rosa noastră.

Ei tăceau, nu înțelegeau nimic.

— A fost vina Augustinei. Și a voastră, a tuturor, am spus, întorcându-mă către Heike și Beate.

— Nu schimba subiectul, se încăpățână Elfriede. De unde știi? Spune-mi!

— E clarvăzătoare și ea! a glumit Beate.

— Ce este o clarvăzătoare? a spus micuța Ursula.

Picioarele mele rămăseseră fără strop de putere.

— De ce te enervezi, Elfriede? Ți-am spus că nu știu. Am vorbit cu socrul meu, ne-am gândit împreună la asta.

— O vreme, dacă stai să te gândești, nu ne-au mai dat miere, argumentă Ulla. Păcat, prăjitura din care mi-ai dat să gust pe ascuns a fost divină, Rosa.

— Exact, vezi? am răspuns, prinzând ideea din zbor. Poate că am dedus asta din faptul că nu ne-au mai dat miere. Oricum, ce mai contează acum?

— Ce este o clarvăzătoare? a repetat Ursula.

— E o vrăjitoare care poate să ghicească anumite lucruri, i-a spus Beate.

— Mama știe să facă asta, se lăudă unul dintre gemenii ei.

— Contează, Rosa.

Elfriede continua să se uite la mine, eu nu-i susțineam privirea.

— Lăsați-mă să continui! ridică vocea Beate. Nu mă refeream la Führer. Cu horoscopul nu îmi iese așa de bine cum îmi iese cu cărțile, iar Ziegler mi le-a furat.

Aceeași tresărire atunci când îi era pronunțat numele.

— Vorbeam despre Leni.

Leni s-a dezmeticit din vraja în care era prinsă de fiecare dată când stătea lângă Ernst.

El a tras-o lângă el și i-a sărutat fruntea.

— I-ai prezis viitorul lui Leni?

— A văzut un bărbat.

Vorbeam în șoaptă, sperând să nu mă audă Elfriede, să uite că eram acolo.

— Și cineva crede că a apărut, a spus ea.

Doar eu am simțit sarcasmul, sau poate percepția mea era distorsionată din cauza faptului că le-am mințit.

Ernst și-a apropiat gura de urechea lui Leni, care deja roșise:

— Eu sunt? a spus râzând.

Heiner a râs și el, chiar și Leni. Am încercat să râd și eu.

Râdeam. Nu învățaserăm nimic. Credeam că încă ne este permis să râdem, ne închipuiam că putem avea încredere. În viață, în viitor. Elfriede, nu.

Se uita la fundul ceștii de cafea fără să-i treacă prin minte ideea să citească în zaț. Începuse o luptă cu viitorul până la ultima picătură de sânge și niciunul dintre noi nu observase.

•

În aceeași noapte în care vraja lui Leni s-a rupt, răpirea a revenit. În timp ce ea dădea lenjeria la o parte și părăsea camera desculță, Elfriede respira greu. Nu era un sforăit, era un fel de chițăit. Eu eram transpirată toată, dar nu mă îmbrățișa nimeni.

Dormeam adânc, visam, iar la începutul visului eu nu apăream. Era doar un pilot căruia îi era cald. Bea o gură de apă, își slăbea gulerul cămășii, apoi se pregătea să deseneze cu avionul o curbă perfectă, iar prin hublou vedea o pată roșie în întuneric, o lună înflăcărată sau steaua de la Betleem. De data asta însă, magii nu o urmau. Nu era niciun rege nou-născut căruia să-i aducă omagii. Și totuși, la Berlin, o tânără femeie, cu fața mieroasă și părul roșcat, o femeie care semăna leit cu Maria, tocmai intra în travaliu, iar în întunericul unei pivnițe care seamănă cu cea din Budengasse, o mamă al cărei fiu era pe front, îi spunea: Împinge! Te ajut eu.