Imediat după aceea vuietul unei bombe a făcut-o să sară în spate. Copiii care dormeau s-au trezit plângând, cei treji au început să țipe. Pivnița devenea groapa comună în care trupurile lor se vor face stivă, odată ce lipsa oxigenului îi va omorî. Pauline nu era acolo.

Când inima Mariei s-a oprit, copilul nenăscut a pierdut singura șansă de a veni pe lume. A rămas plutind în placentă, ignorând faptul că destinul său era să iasă – e atât de ciudat, un mort cu alt mort înăuntru.

Afară, în schimb, era oxigen. Alimenta flăcările, care se înălțau zeci de metri și iluminau clădirile fără acoperiș, în explozie, acoperișurile zburaseră, precum casa lui Dorothy în Vrăjitorul din Oz, în aer se învârteau copaci, panouri publicitare, iar dacă cineva s-ar fi uitat înăuntru, crăpăturile caselor trădau viciile și virtuțile locatarilor lor: o scrumieră încă plină cu mucuri de țigară sau o vază plină cu flori rămasă în picioare, în ciuda zidurilor prăbușite. Însă nici oamenii, nici animalele nu aveau chef să spioneze. Stăteau ghemuiți pe jos sau erau deja carbonizați, statui negre surprinse în gestul de a bea, de a se ruga, de a-și mângâia soția pentru a se împăca după o ceartă prostească. Muncitorii din turele de noapte se topiseră în apa fierbinte a cazanelor explodate, deținuții fuseseră îngropați de vii cu moloz înainte să-și execute pedeapsa, iar la grădina zoologică, leii și tigrii nemișcați păreau îmbălsămați.

Zece mii de metri mai sus, pilotul bombardierului încă putea să vadă prin hublou acea lumină incandescentă și să mai bea o gură de apă, să-și desfacă un nasture. Putea să se mintă că acea lumină nu era decât un morman de stele: de aceea, chiar dacă muriseră, continuau să strălucească.

Apoi, brusc, bombardierul eram eu. Eu eram la comandă și, exact în momentul în care înțelegeam asta, mi-am amintit că nu știam să-l pilotez. Mă voi prăbuși. Bombardierul a intrat în picaj, golurile de aer mi se rostogoleau în piept, iar orașul era din ce în ce mai aproape. Era Berlinul, sau poate Nürnbergul, iar botul ascuțit al avionului se îndrepta spre el, gata să intre în coliziune cu primul zid, să se înfigă în pământ. Corzile mele vocale erau anesteziate, nu reușeau să-l strige pe Franz să mă smulgă din ghearele răpirii. Nu reușeam să cer ajutor.

— Ajută-mă!

M-am trezit, o peliculă de transpirație rece îmi acoperea mâinile și picioarele.

— Ajută-mă, Rosa!

Era Leni și plângea. S-a trezit și Elfriede. A aprins lanterna. Avea una sub pernă. Soldații SS nu se gândiseră să doteze sălile de clasă cu noptiere și lămpi, dar ea fusese prevăzătoare. Văzând acea fetiță îngenuncheată lângă patul meu, Elfriede a întrebat:

— Ce s-a întâmplat?

M-am ridicat ca să o îmbrățișez pe Leni, dar ea m-a oprit. Și-a dus mâna între picioare.

— Spune-mi ce s-a întâmplat! a insistat Elfriede.

Leni a deschis palma. Palma era curată. Liniile crestate și adânci semănau cu un fir de sârmă ghimpată. Mă întreb cum l-ar fi interpretat Beate. Vârfurile degetelor erau murdare de sânge.

— M-a violat, a spus prăbușindu-se pe podea.

S-a încolăcit, făcându-se atât de mică, încât aveam senzația că o să dispară.

Elfriede a fugit desculță pe coridor – îi auzeam călcâiele: bubuituri surde, înverșunate – și, oprindu-se în fața singurei ferestre deschise, a văzut o scară mobilă proptită de perete, iar la baza ei, silueta lui Ernst, care tocmai pusese piciorul jos.

— O să mi-o plătești, i-a promis ea, scoțând capul afară, cu degetele înfipte în pervazul ferestrei.

Soldații ar fi putut s-o audă, dar nu-i păsa. Unde erau în timp ce un soldat al armatei se strecura în cazarmă? Au fost distrași, au închis ochii, și-au dat coate? Du-te prietene, și-or fi zis, mâine însă e rândul meu.

Ernst a ridicat capul, nu i-a răspuns, a fugit.

•

Când el i-a dat întâlnire la miezul nopții, la a treia fereastră de pe coridorul din stânga, Leni a acceptat. Ești adultă, și-a spus, nu poți da înapoi. Mai ales că lui Ernst îi plăcea de Leni așa cum era, nu avea vorbele la ea, cumpătată în acțiuni, eterna novice. Părea că distracția era s-o vâneze încontinuu, în colțul în care se retrăsese ea, bătând-o ușor cu un deget pe umăr, ca s-o aducă la realitate fără să tresară.

Leni nu putea să-l dezamăgească, să riște să-l piardă, de aceea a spus: Da, voi fi acolo, și fix la miezul nopții, în ciuda întunericului, în ciuda soldaților, s-a dus la fereastra lăsată întredeschisă înainte de cină, ca s-o poată deschide fără zgomot, în timp ce Ernst se cățăra pe scara mobilă. De îndată ce a escaladat-o și a ajuns înăuntru, s-au îmbrățișat entuziasmați, uniți de acel secret, complotând romantic, exaltați că trebuia să scape de soldați, și au căutat o sală de clasă în care să se ascundă și să stea împreună.

Din păcate, toate erau ocupate, pentru că în singura sală fără paturi soldații SS jucau cărți, ca să le treacă plictiseala din timpul rondului de noapte.

— Hai să mergem în bucătărie! a propus Ernst, cu siguranță soldații nu patrulează pe acolo.

— Dar trebuie să coborâm, o să ne prindă! a spus Leni.

— Ai încredere în mine?

Ernst a strâns-o și, fără să-și dea seama, Leni era deja pe scări – și nimeni nu îi auzea, nimeni nu le stătea în cale. Ținându-l pe sergent de mână, Leni l-a condus până în bucătărie. Ce dezamăgire când au descoperit că Krümel o închisese cu un zăvor. Înăuntru, de altfel, erau depozitate rezervele de hrană ale Führerului, era de așteptat să fie închisă. Cine nu-l respectă pe Krümel clar că nu merită să primească desert, spunea bucătarul. Leni nu voia să fie nerespectuoasă și se simțea prost. Ernst probabil a observat că este tristă și i-a mângâiat obrajii, urechile, gâtul, ceafa, spatele, șoldurile, coapsele, și într-o clipă a făcut-o să se lipească de el. Era lipită de el cum nu mai fusese niciodată, iar protuberanțele acelui corp apăsau pe al ei. A sărutat-o îndelung și, mergând cu spatele, încet, fără să-i