Era sala de mese, dar abia când el s-a lovit de un scaun, în lumina slabă care trecea prin ferestre, Leni și-a dat seama unde se află. La urma urmei, ce voia mai mult de atât? Acel spațiu îi este familiar, masa din lemn masiv, scaunele simple, pereții goi. De aproape un an își petrecea câteva ore pe zi în acea încăpere, e a doua ei casă, nu se poate să-i fie teamă, nu-i mai e teamă, o să reușească, își domolește respirația. De fapt, respiră profund Leni, acum ești mare, nu poți da înapoi! Ernst, când era mic, arunca avioane de hârtie de la fereastra clasei sale din Lübeck și visa să zboare, în timp ce tu învățai să citești urmărind cu degetul fiecare literă de pe carte, îl plimbai mecanic pe foaie, silabisind literele una câte una, până când pronunțai tot cuvântul și visai ca într-o zi să devii genială, chiar mai bună decât colegii care nu aveau nevoie să urmărească cu degetul pe carte, citeau deja atât de repede, încât se plictiseau să aștepte după tine. Și nu știai că, peste ani, tu și acel copil care voia să se facă pilot vă veți întâlni – asta este iubirea care te năucește, toți anii în care niciunul dintre voi nu a știut de existența celuilalt și locuiați departe, la sute de kilometri distanță, și creșteați și deveneați înalți, el mai înalt decât tine, și tu puneai carne pe șolduri, în timp ce el deja se bărbierea și aveați febră și apoi vă vindecați și școala se termina și venea Crăciunul, iar tu învățai să gătești și el trebuia să plece în armată și totul se întâmpla fără să vă cunoașteți. Ați fi putut să nu vă întâlniți niciodată. Ce ați riscat! Ți se strânge inima numai când te gândești. Ar fi fost suficient foarte puțin, o mică abatere, un pas mai lent, ceasul deșteptător potrivit prost, o femeie frumoasă care l-a făcut să întoarcă privirea puțin înainte să te vadă, doar cu o clipă înainte, Leni, sau doar Hitler care nu invadează Polonia.

Ernst mută scaunele încet, o ia în brațe pe Leni și o pune pe masă. Aceeași masă pe care noi, degustătoarele, mâncam. Aceeași masă de la care Leni s-a ridicat ca să vomite în prima zi și pe care, din cauza acelei fragilități evidente, am ales-o ca prietenă, sau poate că ea m-a ales pe mine. Leni stă întinsă pe masa de lemn – cămașa de noapte e prea subțire ca să nu-și simtă vertebrele strivindu-se pe suprafața dură –, nu se opune, de data asta nu cere să plece.

Ernst se întinde peste ea. La început, umbra lui e cea care o invadează, apoi mușchii săi de tânăr soldat respins de Luftwaffe care devin tot mai grei pe șoldurile ei, pe genunchii pe care Leni nu știe să-i depărteze larg.

Va trebui să învețe, toate învață, o să învețe și ea. Te obișnuiești cu orice, să mănânci la comandă, să înghiți tot, să îți stăpânești senzația de vomă, să sfidezi otrava, moartea, otrava, terciul… Heike, trebuie să o guști, altfel Ziegler se enervează, nu avem nevoie de femei care nu se supun. Aici toată lumea face ce vreau eu, fiind de altfel ceea ce vrea Führerul, care până la urmă este ceea ce vrea Dumnezeu:

— Ernst! a spus gâtuit la un moment dat.

— Draga mea! murmură el.

— Ernst, trebuie să plec. Nu pot să fac asta aici, nu pot sta aici, nu vreau.

Atunci s-a întâmplat, în timp ce eu dormeam și răpirea revenise, în timp ce Elfriede dormea și respira greu pe nas, în camera noastră comună de la etajul de deasupra, cu trei paturi, unul gol, în timp ce celelalte femei încercau să ațipească, deși se gândeau la copiii lor, fiind obligate să îi încredințeze bunicilor, unei surori, unei prietene, căci nu-i puteau lua cu ele în cazarmă, nu puteau să evadeze sărind pe fereastră – de-ar fi știut că exista o scară –, atunci încercase Ernst s-o convingă pe Leni cu frumosul și, pentru că nu reușise și pentru că ea se agita și făcea gălăgie, i-a astupat gura și a făcut ce a vrut cu ea. Pe de altă parte, ea se dusese la întâlnire. Știa ce urma să se întâmple. Nu era niciun alt motiv pentru care el era acolo în noaptea aceea.

Elfriede s-a ridicat de la masă, îndreptându-se spre Lungan.

Leni i-a văzut pasul belicos și a înțeles. Ea, care nu era deloc intuitivă.

— Așteaptă!

Elfriede nu a așteptat.

— Nu e treaba ta, a spus Leni, ridicându-se și ea. Nu te privește.

— Tu crezi că nu ai niciun drept?

Întrebarea a încurcat-o pe Leni, care deja se înroșise.

— Un drept este o responsabilitate, a continuat Elfriede.

— Și ce-i cu asta?

— Dacă nu ți-l poți asuma, cineva trebuie s-o facă pentru tine.

— Ce ai cu mine?

Vocea lui Leni se subțiase.

— Eu am ceva cu tine? Eu?

Elfriede și-a tras nasul, a tras aer în piept:

— Îți place să fii victimă?

— Nu e problema ta.

— E problema tuturor, înțelegi? a țipat Elfriede.

Lunganul a țipat mai tare decât ea. S-a îndepărtat de colțul în care stătea, somându-le să facă liniște și să se așeze.

— Trebuie să vorbesc cu dumneata, a spus Elfriede.

— Ce vrei? a întrebat el.

Leni a încercat o ultimă tentativă:

— Te rog!

Elfriede s-a descotorosit de ea îmbrâncind-o, iar eu m-am ridicat să o prind. Nu voiam să-i iau apărarea, numai că Leni era cea mai firavă, așa fusese întotdeauna.

— Trebuie să îl informez pe locotenentul Ziegler despre un lucru care a avut loc în cazarmă, a explicat Elfriede, un lucru care a insultat însăși cazarma.

Grimasa Lunganului putea fi stupoare. Niciuna nu ceruse vreodată să vorbească cu Ziegler, nici măcar Fanaticele. Probabil că nu știa dacă o astfel de cerere era legitimă, dar cuvintele lui Elfriede l-au pus în încurcătură. Și apoi, cearta între două degustătoare trebuie să fi