— Toate în curte! a ordonat, oarecum satisfăcut de eficiența sa.

Am târât-o pe Leni după mine.

— Este un lucru care mă privește, murmură, de ce trebuie să îl facă public? De ce trebuie să mă umilească?

Celelalte au ieșit pe rând.

— Tu rămâi aici, a spus Lunganul, iar Elfriede se lipi de perete.

— Ești sigură? am întrebat-o încet, ca să nu mă audă soldatul care ieșea.

Elfriede a răspuns cu un semn asertiv din bărbie, apoi a închis ochii.

Leni a căzut la pământ. Nu cred că intenționat, dar stătea fix în centrul șotronului decolorat, perimetrul magic care nu o protejase de nimic. M-am aruncat lângă ea. Celelalte nu-i dădeau pace, o bombardau cu întrebări, mai ales pe Augustine.

— Ajunge! am spus. Nu înțelegi că și-a ieșit din minți?

Cu coada ochiului mă uitam la sala de mese, nu reușeam să o văd pe Elfriede. De îndată ce mulțimea din jurul lui Leni s-a risipit, m-am apropiat de ușă. Tropăitul pașilor pe podea m-a făcut să mă retrag.

— Să mergem!

Era vocea Lunganului. Pașii s-au înmulțit. Doar când sunetul lor asincron, defazat, s-a îndepărtat, m-am apropiat. Elfriede traversa coridorul împreună cu soldatul.

Contrar tuturor așteptărilor, locotenentul acceptase s-o primească. Poate din cauza plictiselii săptămânilor de după puci, pe care el îl ratase: căuta o diversiune. Poate din cauza înăspririi noilor dispoziții. Nu trebuia să se întâmple nimic fără ca el să fie la curent. M-am simțit în pericol, ca și cum, dacă Elfriede intra în biroul lui, ar fi putut să-l vadă pe Albert așa cum l-am văzut eu, ar fi putut să mă vadă pe mine în spatele pupilelor lui și să descopere tot.

Elfriede s-a prezentat în fața lui Ziegler pentru a-l denunța pe Ernst Koch, subofițer în Heer. A spus că, deși accesul era interzis, noaptea trecută, sergentul intrase în cazarma unde dormeau degustătoarele, femei germane angajate ale Führerului, și, deși era un reprezentant al Reichului, un soldat cu datoria de a ne apăra în fața inamicului, a violat una dintre fete, o nemțoaică la fel ca el.

•

Ziegler s-a informat cu privire la cine fusese santinelă în noaptea aceea și i-a chemat pe fiecare la raport, inclusiv pe Ernst și pe Leni. Abia aștepta să le aplice o pedeapsă, cred că asta voia.

La întrebările Obersturmführerului, în penumbra biroului său, la început, Leni – mi-a povestit ea – a reacționat fără să scoată un cuvânt, apoi a mormăit că a fost vina ei, sergentul Koch a înțeles greșit, ea a fost neclară, i-a dat întâlnire în cazarmă, apoi i-a părut rău imediat. Actul sexual a existat? Da sau nu? Leni nu a negat ceea ce povestise Elfriede. Ziegler a întrebat-o dacă ea a consimțit. Leni a clătinat rapid din cap, bolborosind că nu, nu a fost de acord.

În ciuda declarațiilor ei incoerente, Ziegler nu a mușamalizat povestea. L-a raportat pe Ernst Koch superiorilor Wehrmachtului, care, după o serie de interogatorii și verificări, urmau să stabilească dacă îl vor trimite pe tânăr în fața tribunalului militar.

Leni l-a căutat pe Heiner pentru a afla vești despre Ernst. A fost amabil, dar rece, ca și cum se temea că întâlnirea cu victima, de fapt cu acuzarea, ar fi fost o imprudență. Nu îl justifica pe prietenul său, dar nici nu era deschis.

— I-am distrus viața! spunea Leni.

Eu nu am vorbit cu Elfriede, pentru că îmi era teamă că mă va trăda, așa cum se întâmplase cu mierea.

— Iartă-mă, mi-a spus în acea duminică după-amiaza când ne întorceam în cazarmă, dar mă trec fiori când îmi amintesc de ziua în care ne-au otrăvit – de fapt, când ne-au intoxicat cu miere, așa cum spui tu.

— Nu îți face griji, i-am răspuns, cine știe dacă chiar a fost de la miere.

Eram lașă. De aceea nu înțelegeam ce o împinsese să se ocupe de o chestiune care nu o privea, și în plus împotriva voinței persoanei în cauză. Acea femeie-cruciat era absurdă. Orice act de eroism mi se părea absurd, de ani întregi. Orice formă de cutezanță, de încredere, mai ales în justiție, mă făcea să-mi fie jenă. Niște reziduuri de idealism romantic, un sentiment naiv, fals, rupt de realitate.

•

Vestea s-a răspândit printre degustătoare. Fanaticele nu au renunțat la comentarii: mai întâi îl lași să intre în cazarmă pe ascuns și apoi spui că e vina lui? Ei bine, nu, draga mea, nu e corect!

Augustine a încercat să o consoleze pe Leni, să-i spună ce gest admirabil făcuse Elfriede, ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Leni nu se lăsa convinsă. O vor chema să depună mărturie la tribunal? Ea nu reușise niciodată să rostească un cuvânt nici măcar când o scoteau la tablă. De ce prietena ei o supunea unei asemenea torturi?

Mi-am făcut curaj și m-am dus la Elfriede, care a fost țâfnoasă și cu mine.

I-am spus iritată:

— A proteja pe cineva care nu vrea să fie protejat este un act agresiv.

— Ah, da?

A scos țigara neaprinsă de pe buze.

— Ai gândi la fel și dacă ar fi vorba despre un copil?

— Leni nu este un copil.

— Nu se poate apăra, a răspuns, e la fel ca un copil.

— Care dintre noi se poate apăra aici? Fii obiectivă! Am acceptat tot felul de abuzuri. Nu întotdeauna este o chestiune de alegere.

— Ai dreptate!

A apăsat țigara de zid, ca și cum ar fi vrut să o stingă, până când tutunul a ieșit din hârtia mototolită. Apoi a plecat, conversația se încheiase.

— Unde pleci?

— Nu poți scăpa de propriul destin, despre asta e vorba, a spus fără să se întoarcă.

Chiar a pronunțat o frază atât de retorică?

Aș fi putut să merg după ea, nu am făcut-o. Oricum, ea nu asculta pe nimeni. Ești pe cont propriu, m-am gândit.

Dacă Elfriede a făcut bine denunțându-l pe Ernst împotriva voinței lui Leni, nu știu, dar era ceva în povestea aia care mă neliniștea, ceva ce îmi dădea un sentiment neplăcut, pe care nu-l înțelegeam.

L-am văzut pe