Ziegler pe coridor și mi-am luxat glezna intenționat. Piciorul mi-a ieșit din pantof, genunchiul a cedat, am căzut pe jos. A venit spre mine și mi-a întins mâna, am apucat-o, m-a ajutat să mă ridic. S-a apropiat și soldatul:

— E totul în regulă, domnule locotenent?

— Și-a luxat glezna, a spus Ziegler.

Nu am scos niciun cuvânt.

— O duc la baie să își dea cu apă rece.

— Dar, nu, nu vă deranjați, domnule locotenent, o poate însoți…

— Nu este nicio problemă.

Ziegler se îndrepta spre birou. L-am urmat.

Când am ajuns în birou, a închis ușa cu cheia, mi-a luat fața între mâini cu furie, presându-mi obrajii, apoi m-a sărutat. M-am gândit că nu se va sfârși niciodată, că ar fi fost de ajuns să-i ating pieptul cu un deget, ca să mă întorc la el.

— Mulțumesc pentru ceea ce ai făcut.

A preferat să o protejeze pe una dintre noi, în loc să acopere un subofițer. Mi se părea că era de partea noastră, de partea mea.

— Mi-a fost dor de tine, a spus ridicându-mi fusta și dezvelindu-mi coapsele.

Nu-l atinsesem niciodată la lumina zilei, nu văzusem niciodată ridurile atât de clare pe care dorința i le contura pe frunte, privirea celui căruia îi este teamă că totul poate dispărea dintr-o clipă în alta, o stringență adolescentină. Nu făcuserăm niciodată dragoste într-un loc care nu era al meu, de fapt, al familiei lui Gregor. Profanasem hambarul și acum profanam cazarma. Acel loc era al lui Hitler. Era al nostru.

Au bătut la ușă. Ziegler s-a încheiat rapid la pantaloni, eu m-am dat jos de pe biroul lui, încercând să-mi netezesc fusta cu palmele, să-mi aranjez părul. Stăteam în picioare în timp ce vorbea cu soldatul SS, care trăgea cu ochiul în direcția mea. Am lăsat capul în jos, apoi m-am întors într-o parte, mi-am aranjat din nou părul, m-am uitat la hârțogăraia de pe birou ca să scap de privirea lui. Atunci s-a întâmplat să văd dosarul.

Pe prima pagină scria: „Elfriede Kuhn / Edna Kopfstein”.

Mi-a înghețat sângele în vene.

— Unde rămăseserăm? a șoptit Ziegler, îmbrățișându-mă de la spate.

Soldatul SS plecase și nici nu observasem. M-a întors cu fața la el, m-a strâns la piept, mi-a sărutat buzele, dinții, gingiile, colțurile gurii, apoi a spus:

— Ce ai?

— Cine e Edna Kopfstein?

Mi-a dat drumul și, după ce a ocolit agale biroul, s-a așezat.

A luat dosarul în mână.

— Nu contează, a spus, băgându-l într-un sertar.

— Spune-mi despre ce este vorba, te rog! Ce legătură are femeia asta cu Elfriede? De ce aveți un document despre Elfriede? Aveți unul și despre mine?

— Nu sunt informații pe care să le pot divulga.

Deci nu era de partea noastră. Raportase un subofițer doar pentru că avea puterea asta și voia să și-o exercite.

— Dar mie ce îmi poți divulga? Acum un minut mă îmbrățișai.

— Te rog, întoarce-te în sala de mese.

— Acum mă tratezi ca pe un subaltern. Nu răspund la ordinele tale, Albert.

— Și totuși, trebuie!

— Pentru că suntem în cazarma ta stupidă?

— Nu te mai prosti, Rosa. Prefă-te că nu ai văzut, e mai bine pentru toată lumea.

Aplecată peste birou, înjurând, l-am luat de gulerul uniformei.

— Nu mă prefac absolut deloc. Elfriede Kuhn este prietena mea!

Ziegler mi-a mângâiat podul palmelor, degetele.

— Ești sigură? Pentru că nu există nicio Elfriede Kuhn. Sau, dacă există, nu este cea pe care o cunoști tu.

Mi-a desfăcut brusc mâinile de pe gulerul său. Am făcut un pas înapoi clătinându-mă, iar el m-a prins de mâini.

— Edna Kopfstein este o U-Boot.

— Ce înseamnă asta?

— Prietena ta Elfriede este o clandestină, Rosa. O evreică.

Nu-mi venea să cred. Printre degustătoarele lui Hitler era o evreică.

— Arată-mi dosarul, Albert.

S-a ridicat, a venit spre mine.

— Să nu îndrăznești să spui cuiva!

Printre noi era o evreică, și aceea era Elfriede, tocmai ea.

— Ce se va întâmpla cu ea?

— Rosa, mă asculți?

— Trebuie să-i spun, trebuie să fugă.

— Mă faci să râd.

I-a scăpat acel rânjet pe care îl văzusem deja odată în hambar.

— Ai de gând să o ajuți să fugă și îmi și spui asta?

— O vei trimite departe de aici? Unde?

— Asta e datoria mea. Nu mă poate împiedica nimeni, nici măcar tu.

— Albert, dacă poți, ajut-o!

— De ce ar trebui să ajut o evreică clandestină care ne-a luat de fraieri? S-a ascuns în tot acest timp, și-a schimbat identitatea, a mâncat din mâncarea noastră, a dormit în paturile noastre, a crezut că ne poate păcăli! Ei bine, nu, s-a înșelat!

— Te rog! Fă să dispară acel dosar. Cine ți l-a dat?

— Nu pot să fac un dosar să dispară.

— Nu poți? Admiți că nu ai nicio putere aici înăuntru?

— Ajunge!

Mi-a astupat gura. L-am mușcat de mână, m-a izbit de perete, m-am lovit la cap. Am clipit, așteptând ca durerea să se propage și să ajungă la punctul culminant, ca apoi să se estompeze. În clipa în care durerea a dispărut, l-am scuipat în față.

M-am trezit cu țeava pistolului la tâmplă. Ziegler nu tremura.

— Tu faci ce spun eu!

Așa mi-a spus prima dată în curte, când ochii lui mici, atât de apropiați încât părea că are strabism, nu reușiseră să mă sperie. Aceleași irisuri căprui se uitau la mine, acum, când metalul îmi grava un cerc rece pe piele. Nervul de sub obraz îmi tremura, nu reușeam să înghit, aveam gâtul obturat, două lacrimi s-au oprit în canalul lacrimal. Nu plângeam, era doar imposibilitatea de a respira.

— Bine, am zis dintr-o suflare.

Brusc, Ziegler a îndepărtat pistolul și l-a băgat în toc, fără să-și ia ochii de la mine. Apoi m-a strâns puternic, nasul lui minuscul pe gâtul meu, își cerea scuze, mă atingea, claviculele, femurul, coastele, ca și cum voia să verifice dacă sunt întreagă. Era penibil.

— Iartă-mă, te rog, dar tu m-ai obligat, a încercat să se justifice. Iartă-mă.

Eu nu reușeam să vorbesc. Eram penibilă, eram penibili.

— Dacă fuge, e mai rău, a spus cu fața în părul meu.

Am tăcut, iar el a adăugat:

— Să