— Te rog.

— Îți promit.

•

Când m-am întors în sala de mese, fetele m-au întrebat unde am fost.

— Ai o față… a spus Ulla.

— Da, așa e, a confirmat Leni. Ești palidă.

— Am fost la baie.

— Atât de mult? a întrebat Beate.

— Oh, Doamne, nu-mi spune că mai avem una! a spus Augustine, aruncându-i o privire lui Heike.

Ea a lăsat capul în pământ. La fel și Beate, care trebuia să se prefacă că nu a auzit nimic.

— Tot nesuferită ai rămas, Augustine, am spus, încercând să distrag atenția de la mine.

Heike s-a uitat la mine, apoi s-a uitat la Elfriede, apoi a lăsat din nou capul în pământ.

Și eu m-am uitat la Elfriede tot timpul cât am mâncat. De fiecare dată când mă surprindea că fac asta, îmi simțeam inima strângându-se ca un acordeon.

În timp ce mă urcam în autobuz, cineva m-a apucat de braț. M-am întors.

— Berlinezo, ce-ai pățit? Încă te sperii dacă vezi sânge?

Elfriede zâmbea. Nu mă înțepasem cu un ac și nici nu mi se recoltase sânge, dar acea glumă, pe care o înțelegeam doar noi două, amintea de începutul prieteniei noastre.

Trebuia să-i spun. Chiar dacă mă bizuiam pe Ziegler, tot nu puteam avea încredere într-un locotenent SS. Elfriede trebuia să știe ce se întâmplă. Dar ce ar face? Ar fugi? Cum aș putea să o ajut? Doar Ziegler putea, nu era altă soluție. Mi-a promis. Dacă fuge, e mai rău, așa a spus. Trebuia să-l cred. Eram pioni în mâinile lui. Trebuia să tac, doar așa o puteam salva pe Elfriede.

— Cu sângele nu m-am obișnuit niciodată, i-am spus.

Apoi m-am așezat lângă Leni.

•

A doua zi, fetele repetau insistent că mă comport ciudat, se întrebau dacă primisem vești despre Gregor, dacă primisem o altă scrisoare de la biroului central pentru familiile militarilor. Nu. Slavă Domnului! Știi, eram îngrijorate. Și atunci ce ai?

Voiam să le spun Hertei și lui Joseph, dar m-ar fi întrebat de unde știam ceea ce știam și nu le puteam mărturisi. În după-amiaza în care Ulla mi-a pus bigudiurile, iar Elfriede și Leni au băut un ceai, după ce au plecat, Herta mi-a spus că nu reușea să-și dea seama ce fel de om e Elfriede. Are ceva pe suflet, ceva dureros, confirmase Joseph, îndesând tutunul în pipă.

Mi-am petrecut săptămâna terorizată de gândul că vor veni să o ia pe Elfriede la fel de inevitabil cum a fost arestat profesorul Wortmann. Nu mă uitam niciodată pe fereastră, nimic nu trebuia să mă distragă, nici păsările, nici florile, trebuia să rămân vigilentă, să o supraveghez pe Elfriede. Era acolo, stând de cealaltă parte a mesei, mâncând cartofi la cuptor cu ulei de in.

A sosit și ziua de vineri. Nu a venit nimeni să o ia.

Ziegler a intrat exact când terminam de degustat micul dejun. Nu ne mai încuiaserăm în birou cu cheia, nu mai existase niciun contact între noi.

Mâncam o prăjitură cu mere, nuci, cacao și stafide, căreia Krümel îi spusese Prăjitura Führerului. Nu știu dacă Führerul a inventat rețeta sau dacă bucătarul a amestecat într-o singură prăjitură tot ceea ce îi plăcea șefului său pentru a-i aduce un omagiu. A fost ultima oară când am mâncat stafide.

În ușa sălii de mese, cu picioarele depărtate, cu mâinile în șolduri și bărbia sus, Ziegler a strigat:

— Edna Kopfstein!

Am ridicat capul brusc, fără să respir. El m-a evitat.

Celelalte se uitau în jur confuze. Cine era Edna asta, pe niciuna dintre noi nu o chema așa, ce voia să spună? Kopfstein, spusese locotenentul. Era nume evreiesc. Au pus toate furculița pe fața de masă sau pe marginea farfuriei, împreunându-și degetele peste burtă. Chiar și Elfriede pusese furculița jos, în ciuda faptului că înfipsese dinții furculiței în prăjitură, dar, după o scurtă ezitare, a înfipt-o din nou și a băgat prăjitura în gură. Încet-încet a început să mănânce iar. Eram năucită în fața tupeului ei. Așa făcea Elfriede mereu. Pretindea că nu îi e frică, că nu permite nimănui, nici măcar unui soldat SS, să-i lezeze stima de sine.

Ziegler a lăsat-o să termine. De-a ce se jucau?

Când farfuria lui Elfriede a fost în sfârșit goală, a repetat:

— Edna Kopfstein!

M-am ridicat atât de furtunos, încât scaunul s-a răsturnat.

— Nu-mi fura momentul de glorie, berlinezo, a spus Elfriede, îndreptându-se spre locotenent.

— Să mergem! a spus el, iar ea l-a urmat fără să se uite înapoi.

Era sâmbătă, iar seara ne întorceam acasă.

•

Autobuzul a plecat fără Elfriede.

— Unde este? m-a întrebat Leni. Nu a venit nici la prânz, nici la cină.

— Mâine o să ne spună tot, am încercat să o liniștesc.

— Cine este Edna Kopfstein? Ce legătură are cu ea?

— Nu știu, Leni, de unde să știu?

— După părerea ta, o să vorbească iar despre Ernst?

— Nu, nu cred.

— De ce te-ai ridicat în felul ăla, Rosa?

M-am întors cu spatele la ea, iar Leni a renunțat. Eram toate buimăcite. Din când în când, Augustine, de pe scaunul său, mă căuta cu privirea. Dădea din cap că „nu”, ca și cum ar fi spus: Nu e posibil, nu-mi vine să cred, o evreică, Rosa! Tu știai? Ca și cum ar fi spus: Ce facem acum, că au prins-o, tu știi ce e de făcut?

A doua zi, în locul în care Elfriede aștepta de obicei autobuzul, nu era nici măcar un chiștoc de țigară care să arate că a trecut pe acolo.

La masă ne-au anunțat că Führerul va pleca luni și nu se va întoarce mai devreme de zece zile, deci nu vom mai sta în cazarmă timp de zece zile. Nici în noaptea aceea, nici în următoarele, Ziegler nu a apărut la fereastra mea. Despre Elfriede, nicio veste.

•

Vorbind cu un grup de soldați cu care a continuat să se întâlnească – nu știu dacă era și Heiner printre ei, dar toată lumea știa povestea –, Ulla a aflat că Ernst spusese: