Credeți ce spune aia? Știți ce a făcut? A dus o degustătoare să facă avort la un bărbat care trăiește ascuns în pădure și nimeni nu știe cine este acest bărbat, de ce se ascunde, poate că este un dezertor sau un inamic al Reichului.

Leni îi spusese povestea. Poate că i se păruse o poveste aventuroasă – o bravadă, o metodă de a-l seduce. Avusese încredere în Ernst.

Ziegler s-a dus acasă la Heike și a interogat-o ore în șir. Când a început să-i amenințe copiii, ea a vorbit. A spus: în pădurea Goerlitz, lângă lacul Tauchel.

Bărbatul nu avea documente, dar nu a fost greu pentru SD{32} să afle că era un medic evreu, unul dintre aceia cărora le fusese interzis să-și exercite profesia. Dar el reușise să se descurce în tot acel timp. Elfriede îl știa de o viață, era tatăl ei.

Mama ei, o nemțoaică pursânge, a ales să divorțeze. Elfriede, pe jumătate evreică, a ales să nu-l abandoneze, deși nu locuia cu el. Cu ani în urmă, când încă locuia în Gdansk, o prietenă de familie i-a dat cartea ei de identitate. Împreună au șters cerneala cu radiera pentru a modifica data nașterii, au dezlipit fotografia înlocuind-o cu alta, au refăcut cu o pensulă mică cele patru ștampile, finisând aripile vulturului și cercul din jurul svasticii, și astfel Edna Kopfstein a devenit Elfriede Kuhn.

Reușise să-i păcălească pe soldații SS timp de un an. Aveau un inamic în casă, o serveau în fiecare zi cu mâncare suculentă, convinși fiind că este una de-a lor.

Probabil că Elfriede trăise într-o continuă stare de alertă, la fiecare bucățică de mâncare înghițită, cu teama de a fi demascată, la fiecare drum cu autobuzul, cu sentimentul de vinovăție față de cei plecați cu trenul și care nu s-au mai întors, față de cei care nu au fost suficient de vicleni, suficient de pricepuți să mintă. Nu toată lumea are acest dar.

Poate că după război își va lua numele și documentele înapoi, amintindu-și de perioada de clandestinitate cu mândria reținută a celor care reușiseră să se salveze, chiar dacă acei ani aveau să revină în fiecare noapte în coșmarurile sale. Pentru a le exorciza, avea să le povestească nepoților la masa de prânz când vor sărbători Hanuka, sau poate nu, nu va povesti nimic despre acea perioadă, la fel ca mine.

Dacă nu ar fi fost niciodată aleasă să fie degustătoare, poate că ar fi supraviețuit. În schimb, Elfriede a fost deportată împreună cu tatăl ei.

•

Herta mi-a spus asta, auzise vorbindu-se la fântână, povesteau femeile stând la coadă la apă. Povestea evreicei care i-a păcălit pe naziști circula în tot satul. Oare în Gross-Partsch, în Rastenburg, în Krausendorf, au știut dintotdeauna despre noi, fetele, și despre slujba noastră?

— Deportată, a confirmat Herta fără să-și prindă buza de sus între dinți.

Nu părea o țestoasă, ci doar o mamă. Avea o unică mare suferință în viața ei, pierderea lui Gregor – nu putea să sufere pentru nimeni altcineva.

Am ieșit din casă trântind ușa. Era seară, iar Joseph m-a întrebat:

— Unde te duci?

Dar nu mai eram în stare să-l ascult. Mergeam fără să am o țintă, cu o asemenea frenezie în picioare, încât numai un efort muscular ar fi putut să o suprime sau să o accentueze.

Pe stâlpi, cuiburi fără berze care nu se vor mai întoarce aici, în Prusia de Est. Nu este un loc salubru. Nu sunt decât mlaștini și miros de putregai. Își vor schimba ruta, uitând de această câmpie pentru totdeauna.

Mergeam fără să mă opresc. Mă gândeam: De ce ai făcut asta? Ai fi putut să taci din gură. De ce trebuia să o răzbuni pe Leni, care nici măcar nu voia să fie răzbunată?

A fost o sinucidere. Elfriede nu mai putea suporta sentimentul de vinovăție al supraviețuitorului. Sau poate că a fost doar o mișcare greșită, un moment de inconștiență care i-a fost fatal. Același impuls pe care nu a știut să și-l reprime cu mine, când m-a împins în peretele cu interstițiile înnegrite. Abia acum am înțeles că se simțea ținută sub control, că trăia în neliniștea de a fi demascată. În ziua aceea, în baie, mă testa? Sau animalul în cușcă, disperat să iasă, căuta orice motiv să i se deschidă porțile, chiar cu riscul de a nu i se deschide ca să o elibereze? Poate că era pur și simplu singura modalitate prin care ea, puternică și orgolioasă, putea să stabilească o apropiere față de mine.

Nu am avut aceeași soartă. Eu eram în siguranță. Am avut încredere în Ziegler, iar el m-a trădat. Era datoria lui, așa a spus. De altfel, orice slujbă implică niște compromisuri. Orice slujbă este o înrobire: necesitatea de a avea un rol pe lumea asta, de a fi canalizați într-o direcție clară pentru a evita deraierea, marginalizarea.

Am lucrat pentru Hitler. La fel și Elfriede, care ajunsese în bârlogul lupului și chiar sperase să scape basma curată. Nu știam dacă era obișnuită atât de mult să se ascundă, încât se simțea în siguranță, atât de în siguranță, încât făcuse un pas greșit, sau dacă s-a abandonat unui destin pe care nu mai putea să-l urmeze fără să se considere nedemnă.

Toate ajunseserăm în bârlogul lupului fără să hotărâm noi. Lupul nu ne văzuse niciodată. Digerase mâncarea pe care noi o mestecaserăm, eliminase reziduurile acelor mâncăruri, dar nu a știut niciodată nimic despre noi. Stătea ascuns în bârlogul lui, în Wolfsschanze, originea tuturor lucrurilor. Aș fi vrut să pătrund acolo, să fiu înghițită pentru totdeauna. Poate că Elfriede era acolo, închisă într-un buncăr, așteptând să decidă ce vor face cu ea.

Am rătăcit de-a lungul căii ferate, prin iarba înaltă care îmi înțepa picioarele, am trecut peste șine. Pe o buturugă subțire erau două scânduri vopsite cu alb și roșu bătute în cuie în formă de X, dar am mers mai departe fără să mă uit în urmă. Șinele continuau neîntrerupt, prinse într-un labirint de flori în formă