de treflă. Nu era trifoiul pajiștilor, nu erau atât de frumoase încât să mă trezească. Mergeam înainte ca o somnambulă. Cu determinarea unei somnambule îmi urmam drumul, până la granița bârlogului. Voiam să trec de ea, să mă afund în inima pulsatilă a pădurii, să mă contopesc cu ea o dată pentru totdeauna, la fel ca betonul armat al buncărelor, mușchii și rumegușul tencuielii camuflate, copacii de pe acoperișuri. Voiam să fiu înghițită. Poate peste câteva mii de ani, Wolfsschanze mă va scoate la suprafață, iar eu nu voi fi altceva decât îngrășământ.

O împușcătură m-a scos din starea de narcoză. Am căzut pe spate.

— Cine-i acolo? au strigat.

Mi-am amintit de minele de teren despre care vorbea Ziegler. Unde erau minele, de ce nu am sărit în aer?

— Mâinile sus!

Mersesem pe alt drum, un drum care nu era minat? Unde era Ziegler?

— Stai pe loc!

O împușcătură în aer, doar un avertisment, fuseseră indulgenți.

Soldații SS s-au apropiat cu armele îndreptate spre mine. Am ridicat mâinile, eram în genunchi, mi-am spus numele:

— Rosa Sauer, lucrez pentru Führer, mă plimbam prin pădure, nu mă împușcați, sunt o degustătoare a lui Hitler.

M-au încercuit. Arma pe spate. Urlau. Nu-mi amintesc ce, doar hărmălaia vocilor furioase în urechi, gurile larg deschise, intruzivitatea mâinilor pe corpul meu, violența cu care m-au târât. Poate că mă duceau la Wolfsschanze și aveau să mă închidă într-un buncăr și pe mine.

Joseph unde era? Mă căuta? Oare Herta aștepta pe scaun în bucătărie cu degetele împreunate, cu degetele ei deformate? Mă aștepta pe mine, sau doar pe Gregor, pentru tot restul vieții? Dar era deja noapte, fiul ei nu se va întoarce înfometat, iar mie nu-mi mai era foame.

•

M-au dus la cazarma din Krausendorf. Câtă naivitate să cred că îmi vor permite să intru într-un loc rezervat oamenilor aleși ai Führerului. M-au pus să stau la masa din cantină. Nu stătusem niciodată singură la acea masă. Leni își pierduse virginitatea pe acea masă. Nu era nimic rău în asta, gândea probabil Ernst. Leni a lăsat impresia că a consimțit, jur! În Germania, toată lumea părea că a consimțit. Au închis ușa. Am început să număr scaunele goale. Un soldat stătea în picioare în fața ușii care dădea înspre curte.

După o jumătate de oră sau poate cincizeci de minute, Krümel a deschis ușa.

— Ce cauți aici?

Mi s-au umplut ochii de lacrimi.

— Ce faceți dumneavoastră aici, Firmiturică? Nu suntem în vacanță?

Căutam compasiune.

— Numai tâmpenii faci.

I-am zâmbit. Bărbia îmi tremura.

— Vrei să mănânci ceva? a spus, în ciuda faptului că era de față și un soldat.

N-am avut timp să-i răspund, pentru că a intrat Ziegler. Îl chemaseră să rezolve situația regretabilă. Una dintre degustătoarele sale a încercat să pătrundă abuziv în primul inel al orașului buncăr.

Krümel l-a salutat servil pe locotenent, m-a salutat și pe mine dând din cap, fără să-mi facă cu ochiul ca atunci când, cu multe, multe luni în urmă stătuserăm împreună la taclale în bucătărie. Ziegler i-a cerut și soldatului să plece și a închis ușa.

Fără să se așeze, mi-a spus că mă vor duce acasă, dar data viitoare nu o să mai scap așa ușor.

— Ce aveai de gând să faci, îmi spui?

S-a apropiat de masă.

— Mâine va trebui să dau explicații despre ce s-a întâmplat, o să am probleme din cauza ta. Va trebui să le explic că nu făceai decât să te plimbi, că a fost o greșeală, și nu va fi așa de simplu, înțelegi? După tot ce s-a întâmplat în iulie, oricine poate fi un trădător, un spion, un infiltrat…

— Ca Elfriede?

Ziegler nu a răspuns. Apoi a întrebat:

— Pe ea o căutai?

— Unde este?

— Am trimis-o undeva departe.

— Unde e?

— Acolo unde îți imaginezi.

Mi-a dat o foaie de hârtie.

— Îi poți scrie, a spus. Am făcut tot ce se putea face, crede-mă! Trăiește.

M-am uitat la mâna care ținea hârtia. Nu am luat-o. Ziegler a mototolit-o, a aruncat-o pe masă, s-a îndreptat spre ușă. Poate a crezut că fusese o ultimă aroganță din partea mea, că, dacă aș fi fost singură, aș fi băgat foaia cu adresa în buzunar. Nu aveam buzunare, și nici geanta mea din piele.

— Nu vreau să scriu cuiva care nu îmi va răspunde.

Ziegler s-a oprit, m-a privit cu compasiune. Era ceea ce căutam, dar nu mă consola.

— Soldatul te așteaptă afară.

M-am ridicat încet, extrem de obosită. Când am trecut pe lângă el, a spus:

— Nu am avut de ales.

— Ai fost promovat? Sau te consideră tot un biet incapabil, așa cum ești de fapt?

— Dispari! a spus, apăsând clanța ușii.

Pe coridor, aveam senzația că merg pe apă. Ziegler a observat. Încă o dată, din instinct, a vrut să mă susțină, dar l-am îndepărtat. Preferam să cad. Glezna nu era luxată, am continuat să merg.

— Nu e vina mea, l-am auzit spunând când am ajuns la soldatul SS, care aștepta la intrarea în cazarmă.

— Ba da, este! am răspuns fără să mă uit înapoi. E vina noastră.

40.

Dispariția lui Elfriede m-a făcut să devin catatonică. Nu puteam să o urăsc pe Leni, dar nici nu o puteam ierta. Pentru mine, părerile ei de rău erau ca remușcările unui puști care făcuse o trăsnaie, nu erau de ajuns. Ar fi trebuit să se gândească înainte, aș fi vrut să-i spun, dar tăceam, nu vorbeam cu nimeni. În sala de mese nu se mai bârfea atât de mult. Deși mocnită, acea pălăvrăgeală mi se părea insuportabilă. Elfriede merita puțin respect. Iar eu aveam nevoie de liniște.

Prietenele mele mâncau cu capul în jos și nu îndrăzneau să pună întrebări: ce știam despre asta, de ce în sâmbăta aia mă ridicasem brusc de pe scaun… Le simțeam ochii ațintiți asupra mea, nu numai pe ai Fanaticelor, care nu se puteau abține să dea sentințe. Într-o dimineață, dacă nu m-ar fi ținut Augustine, aș fi pus-o la pământ pe Theodora, care mâncase în toate acele luni așezată lângă Elfriede, și totuși, nu