o deranja ceea ce i se întâmplase. Și Fanaticele o întâlniseră zilnic pe Elfriede, riscaseră să moară împreună cu ea și tot împreună cu ea se salvaseră de la moarte. Dar asta nu era suficient ca să aibă compasiune. Cum era posibil? Mă întreb asta de ani întregi, de decenii, și încă nu am înțeles.

Heike s-a îmbolnăvit. De data asta, în mod real. A adus un certificat medical pe care scria „indispoziție”. A lipsit câteva săptămâni. Nu știu dacă au plătit-o cât timp a lipsit. În acea perioadă, pudoarea a descurajat-o pe Beate să mai pună placa cu copiii pe care trebuie să-i crească. Speram ca Heike să nu se însănătoșească grabnic, aveam nevoie de timp ca furia mea să dispară. Sau poate că nu avea să dispărea niciodată. Îmi venea s-o bat, s-o pedepsesc.

Cum îmi permiteam așa ceva? Nu eram mai brează ca ea.

Nu au adus nicio altă fată ca să o înlocuiască pe Elfriede. Locul ei de lângă Leni a rămas gol, la fel și patul de lângă mine. Poate făcuseră asta intenționat, ca să ne amintească ce li se poate întâmpla celor care nu respectă regulile. Sau poate că Führerul avea lucruri mai importante de făcut, îi decimau armata, doar nu stătea el să-și facă griji pentru o degustătoare în minus.

•

Într-o după-amiază în care eram liberă, pentru că Führerul plecase din nou, în timp ce întindeam rufele, Herta a venit la mine. Mirosul de săpun era un blestem, la fel ca soarele din înaltul cerului, la fel ca degetele jilave de la hainele proaspăt spălate.

În casă mergea radioul. Prin fereastra deschisă auzeam voci și muzica de la festivitatea pentru ziua Mamei Germania. Deci acolo plecase Führerul, să acorde crucile de onoare mamelor prolifice. E deja 12 august, mă gândeam, întinzând o față de masă pe sârmă. Nu mai știam ce zi e. Pe 12 august ar fi fost ziua de naștere a Klarei, dacă Klara nu ar fi murit cu treizeci și șapte de ani în urmă, când Adolf încă nu era un bărbat în toată firea, ci doar un fiu ușor tulburat care își pierduse mama.

Herta stătea cu mâinile-n sân, în loc să mă ajute. Părea că voia să spună ceva, dar nu a spus nimic, asculta radioul. Führerul urma să acorde o Cruce de Onoare Ehrenkreuz din aur celor mai bune mame, celor care reușiseră să nască până la opt copii sănătoși. Dacă mai târziu vreunul va muri de foame sau de tifos cu mult înainte să-i crească barba, cu mult înainte să poarte sutien, asta e! La fel și dacă unul va muri în război. Important era că existau alți recruți de trimis pe front, alte femei care să rămână însărcinate. Augustine spunea că rușii, care deja erau aproape, ne vor lăsa însărcinate pe toate, iar Ulla îi răspundea: Mai bine un soldat Ivan pe burtă, decât un american pe cap.

Mă uitam pe cer, nu survola niciun avion. Nici american, nici sovietic. Era acoperit de nori transparenți, prin care soarele se strecura intermitent. Herta îmi spusese deja că vom fugi în pădure dacă vor începe bombardamentele. Vom lua cu noi apă, mâncare și pături cu care să ne învelim noaptea.

Nu erau adăposturi la Gross-Partsch, nu fuseseră construite buncăre pentru locuitorii din sat, nu existau tuneluri sub care să te ascunzi, dar ea ar fi dormit mai liniștită cu obrazul pe rădăcinile unui copac decât în pivnița noastră, la care numai gândindu-te simțeai că te sufoci. I-am spus că sunt de acord, că vom face cum vrea ea. I-o spuneam de fiecare dată când aducea asta în discuție, chiar dacă intenționam să stau acasă, în mijlocul vacarmului, la fel ca tata, să-mi înfoi perna și să mă întorc pe partea cealaltă.

Știrile de la radio, pe de altă parte, dezmințeau pericolele. De ce tocmai astăzi te gândești la lucruri rele? Este o zi de sărbătoare, sunt sărbătoriți copiii Reichului. Nemții, se știe, iubesc copiii, tu ce faci? Au fost femei care s-au străduit, dar nu s-au ridicat la înălțime. Cu șase copii de crescut, vor obține doar o cruce de argint. Mai bine! Medalia le va impulsiona să se pună pe treabă și poate că anul următor vor urca în clasament. Nu trebuie să ne dăm bătuți, așa ne învață Führerul. Celelalte s-au mulțumit cu o cruce de bronz, au născut doar de patru ori, nu se puteau aștepta la mai mult. Soacra mea, de exemplu, chiar dacă voia, nu ar fi câștigat nimic. Trei sarcini și atât. Doi copii îi muriseră, iar celălalt era dat dispărut. Nemții iubesc copiii, chiar și pe cei îngropați, chiar și pe cei dispăruți, iar eu nu făcusem nici măcar unul.

— De cât timp nu ți-a venit ciclul?

O cârpă umedă mi-a căzut în lighean. Am strâns cârligul de rufe.

— Nu știu.

Am început să mă gândesc, nu-mi aminteam. Pierdusem șirul zilelor, al tuturor zilelor care veneau peste mine. Am luat din nou cârpa, am întins-o pe sârmă, doar ca să am de ce să mă sprijin.

— De ce?

— Am observat că nu ți-ai mai spălat scutecele pentru ciclu, nu le-am mai văzut întinse.

— Nici nu mi-am dat seama.

Herta mi-a pus mâna pe burtă. A pipăit-o.

— Ce faceți? am zis, trăgându-mă înapoi.

Sârma îmi era sprijin, iar acum simțeam cum mă prăbușesc.

— Tu ce faci? Ce ai făcut?

Îmi tremurau buzele, nările. Herta era în fața mea, cu brațele întinse, ca și cum ar fi ținut o burtă care nu exista, care poate va crește.

— N-am făcut nimic.

Eram însărcinată cu Ziegler?

— De ce fugi, atunci?

Ar trebui să scap de copil? Așa cum a făcut Heike? Dar Elfriede nu era acolo.

— N-am făcut nimic, Herta.

Soacra mea nu a răspuns. Întotdeauna și-a dorit un copil. Era vina lui Gregor pentru că nu făcusem. Herta a întins mâna iar. Și dacă aș vrea să păstrez copilul ăsta?

Am urlat:

— Ce întrebare e asta?

O secundă mai târziu, Joseph era la fereastră.

— Ce s-a întâmplat?

A oprit radioul.

Am