așteptat să-i răspundă soția lui, dar i-a făcut semn să o lase baltă. De când Elfriede nu mai era acolo, eram deprimată, aveam schimbări bruște de dispoziție, nu știa asta? Am fugit în cameră, am rămas acolo până dimineață. Am stat trează toată noaptea.

•

În lunile când Ziegler fusese acolo, mi-am privit corpul ca pe o noutate. Așezată pe toaletă, îmi inspectam cuta din zona inghinală, carnea din interiorul coapselor, pielea de pe șolduri și nu le recunoșteam, nu îmi aparțineau, mă intrigau la fel ca un corp străin; mă spălam în lighean, verificându-mi greutatea sânilor, structura oaselor, aderența picioarelor pe pământ și mă miroseam, pentru că era mirosul pe care îl simțise Ziegler – nu știa cât de mult semăna cu cel al mamei mele.

Ne-am împreunat în somn, în locul somnului, feriți de poveștile noastre personale. Am refuzat orice realitate, credeam că o putem suspenda, eram obtuzi. Nu m-am gândit niciodată că m-ar putea lăsa însărcinată, îmi doream un copil de la Gregor. Dar Gregor era dat dispărut și, odată cu el, și posibilitatea de a deveni mamă.

Aveam sânii umflați, dureroși. În întuneric nu puteam să-mi studiez areolele, ca să văd dacă și-au schimbat forma sau culoarea, dar puteam să-mi palpez ganglionii, care erau ciorchini tari, noduri de frânghii. Până în ziua precedentă rinichii nu mă duruseră, iar acum simțeam partea de jos a spatelui plesnind de fierbințeală.

În timp ce întreaga lume lansa bombe, iar Hitler construia un sistem de exterminare tot mai eficient, în hambar, Albert și cu mine ne îmbrățișam ca și cum ne-ar fi fost somn, ca și cum am fi dormit într-un alt loc, îndepărtat, paralel cu acela, în care ne-am fi întâlnit fără niciun motiv. Nu există niciodată un motiv ca să iubești. Nu există niciun motiv să îmbrățișezi un nazist, nici măcar dacă tu i-ai dat naștere.

Apoi, vara lui 1944 începuse să pălească, iar eu mi-am dat seama că nici nu mai existam de când el nu mă mai atinsese. Trupul meu își dăduse la iveală mizeria, cursa nestăvilită spre degradare. Fusese conceput cu acel scop. Toate corpurile sunt concepute cu acest scop: cum e posibil să ne dorim corpurile? Să dorim ceva care este destinat să putrezească? Este ca și cum am iubi viermii ce vor veni după.

Acum însă, același corp reîncepea să existe, și tot din cauza lui Ziegler, deși el nu mai exista, deși nu îmi lipsea. Aveam un copil, de ce să nu-l păstrez? Dar dacă Gregor se va întoarce? Atunci poate că – să mă ierte Dumnezeu – e mai bine ca el să nu se mai întoarcă. Deci mai degrabă dau la schimb viața lui Gregor pe viața copilului meu. Ce tot spui? Îți dai seama ce-ai spus? Dar eu am dreptul să îmi doresc acest copil, să-l salvez.

Când am ieșit să plec la cazarmă, Herta strângea rufele – terminase ea de întins și erau deja uscate. Nu ne-am spus nimic, nici în acel moment, nici după-amiază, când m-am întors. Apoi autobuzul a venit să mă ia și duminica s-a încheiat. În noaptea aceea am rămas în Krausendorf. M-am întors abia vinerea următoare.

 

Stând pe patul de lângă perete, am întins un braț până când am atins salteaua lui Elfriede. Era goală și am simțit un gol în stomac. Leni dormea, în timp ce eu căutam soluții. Le-am căutat toată săptămâna. Să-i spun lui Ziegler, să accept ajutorul lui? Ar găsi un medic pentru a întrerupe sarcina. Poate unul din cartierul general. L-ar plăti ca să nu vorbească, iar el ar face ceea ce trebuia să facă în baia din cazarmă – și dacă urlu de durere, dacă murdăresc gresia de sânge? Nu era locul potrivit. Ziegler m-ar urca în mașină și m-ar strecura în Wolfsschanze, înfășurată în mai multe straturi de pături militare, ascunsă în portbagaj. Soldații SS mi-ar simți mirosul prin pături, aveau câini de pază foarte bine antrenați, nu aș avea cum să scap. Ar fi mai bine ca locotenentul să-l aducă pe medic în pădure, eu i-aș aștepta acolo, cu mâinile pe burtă, nu, nu este umflată, și totuși, s-a întâmplat. La fel ca Heike, mi-aș expulza copilul, ținându-mă de un copac, dar aș fi singură. Medicul va fi nerăbdător să plece, iar Ziegler îl va însoți. Aș săpa o groapă la poalele unui mesteacăn, aș acoperi-o cu pământ, aș grava o cruce pe coaja copacului, fără inițiale, copilul meu nu are un nume, la ce bun să aibă nume dacă nu se naște?

Sau, contrar tuturor așteptărilor, Ziegler ar vrea să-l păstrez.

Mă va anunța că a cumpărat o casă, o casă pentru noi aici, în Gross-Partsch. Eu nu vreau să rămân în Gross Partsch, vreau să locuiesc la Berlin. Uite cheile, va spune închizându-mi palma, în noaptea asta vom dormi împreună. În noaptea asta voi dormi în cazarmă, la fel ca ieri, ca alaltăieri, la fel ca mâine. Mai devreme sau mai târziu, războiul se va sfârși, va spune el, iar mie mi se va părea atât de naiv, cu speranța aia a lui. Poate mă va păcăli, mă va obliga să nasc copilul și apoi îl va duce la München, mi-l va lua, obligându-și soția să se ocupe de el. Nu, nu va recunoaște niciodată în fața familiei sale, în fața soldaților SS, că este tatăl unui bastard. Sau va scăpa de mine: descurcă-te, cine îmi garantează că e al meu?

Eram singură. Nu le puteam mărturisi Hertei, lui Joseph, fetelor, și oricum nimeni nu ar fi putut să facă nimic. De-asta chiar visam cu ochii deschiși să mă aliez cu Ziegler. Eram nebună, simțeam că înnebunesc. Mi-aș fi dorit ca Gregor să fi fost acolo, aveam atâta nevoie să vorbesc cu el! Nu s-a întâmplat nimic, doar ai visat, mi-ar spune îmbrățișându-mă.

Pedeapsa în sfârșit sosise! Nu era otrava, nu era moartea. Era viața. Dumnezeu este atât de sadic, tată, încât mă pedepsește cu viața. Mi-a îndeplinit visul și, de acolo din Cer, acum râde de mine.

•

Vineri, când m-am