întors acasă, Herta și Joseph luaseră deja cina și mergeau la culcare. Ea avea un cardigan pe umeri, vremea se răcise. Abia dacă m-a salutat. El a fost grijuliu, ca de obicei, iar despre răceala soției sale față de mine nu a întrebat nimic.

În pat, m-am făcut covrig din cauza crampelor. Îmi ardeau rinichii și un ac mă înțepa în mod repetat în mamelonul stâng, ca și cum cineva s-ar fi hotărât să-l coasă, să-l închidă. Nu o să-ți alăptezi copilul. Fură lapte de la Krümel, dacă chiar vrei să-l naști. Capul îmi pulsa, ca prins în cleștii unui forceps. Dimineața m-am trezit răvășită.

Frecându-mi ochii, am observat o pată de culoare închisă pe cearșaf. Și cămașa de noapte era murdară… O hemoragie, pierdeam bebelușul! Am căzut în genunchi, mi-am îngropat fața în saltea. Pierdusem copilul lui Ziegler. Mi-am îmbrățișat burta pentru a ține copilul – nu pleca, nu face ca ceilalți, rămâi cu mine. Mi-am atins sânii, erau moi, nu mă durea nimic. Doar un disconfort imperceptibil, în surdină. Îl simțisem de atâtea ori.

N-am fost nicio clipă însărcinată cu Ziegler.

Se poate întâmpla, ar fi spus Elfriede. Mă surprinzi, berlinezo, nu știai? E suficient să fii foarte tristă, sau corpul să fie slăbit de oboseală, și nu-ți mai vine ciclul. E suficient să faci foamea, dar, spre deosebire de mine, tu nu suferi de foame. Nici mie nu mi-a venit ciclul de când sunt aici. Ne sincronizăm, cum spunea Leni.

Cu obrazul lipit de saltea, plângeam cu suspine după Elfriede, până când așternuturile s-au îmbibat cu lacrimi, până când am auzit sunetul claxonului. Mi-am pus scutecul, prinzându-l cu un ac de siguranță, m-am îmbrăcat în grabă, lăsând descoperită pata roșie pe bumbac, ca Herta să o vadă.

În autobuz, am pus capul pe geam și am continuat să plâng. Pentru copilul pe care nu îl voi avea niciodată.

41.

Beate nu se înșelase. Situația Führerului se înrăutățise. Nu numai că fusese trădat în luna iulie de o parte dintre oamenii săi, riscând să moară, dar o lună și ceva mai târziu pierduse jumătate de milion de soldați pe frontul de vest și ducea lipsă de soldați și de tunuri, în timp ce Parisul era eliberat. Pe frontul opus, Stalin juca în avantaj net: cucerise România, făcuse Finlanda să capituleze, determinase Bulgaria să se retragă oficial din război și luase prizoniere cincizeci de divizii germane în regiunea Baltică. Era din ce în ce mai aproape, iar generalii repetau asta încontinuu, în timp ce Șefii de Stat Major suportau mustrări extenuante când încercau să-l convingă, dar Hitler nici nu voia să audă: armatele sale trebuiau să continue lupta până când adversarii vor ceda în urma epuizării, așa cum spunea Frederic cel Mare. Îi va epuiza ținând capul sus și nu va mai fi exista un alt 1918, nu atâta vreme cât trăia el – și ca să jure asta se bătea în piept cu mâna dreaptă, în timp ce stânga, ascunsă la spate, era victima unui tremur deja obișnuit, pentru care Morell încă nu stabilise un diagnostic corespunzător. Încetați cu prostia asta, cum că soldatul Ivan bate la ușă! striga Führerul. Este o farsă!

Noi nu știam despre toate lucrurile astea, nu în mod clar. Era interzis să asculți radioului inamicului, iar dacă Joseph reușea uneori să prindă posturile englezești sau franțuzești, înțelegeam foarte puțin sau deloc. Ne era însă clar că Hitler mințea, că pierduse controlul, că pierdea războiul, târându-ne pe toți după el, în loc s-o recunoască. Mulți au început să-l urască atunci. Tata l-a urât încă de la început. Nu am fost niciodată naziști. Nu a existat niciun nazist în familia mea, în afară de mine.

•

În noiembrie am fost convocată în fostul birou al cazărmii. De data asta fără nicio stratagemă. Soldatul m-a însoțit cu o asemenea discreție, încât camaradele mele au crezut că merg la baie. Mă întrebam ce voia Ziegler de data asta – nu ne vorbeam de luni bune – și strângeam pumnii de furie.

Desigur, l-am mai văzut după noaptea în care am refuzat să iau foaia de hârtie: pe coridor sau în sala de mese. Și totuși, în acea zi, era altfel. Avea un început de chelie, iar pielea feței deloc elastică strălucea uleios de o parte și de alta a nasului și bărbiei.

Mă țineam strâns de clanță, eram pregătită să plec.

— Trebuie să fugi!

De cine trebuia să fug, dacă nu fugisem de el?

S-a ridicat de la birou, oprindu-se precaut la doi metri de mine. Și-a încrucișat brațele spunând că sovieticii erau aproape, că vor face raiduri, că vor distruge casele, că trebuia să plec. Până în ultimul moment, Führerul s-a opus, nu voia să se îndepărteze prea mult de frontul de est. Spunea că prezența lui acolo era un sprijin pentru soldați, dar avioanele continuau să survoleze cerul de deasupra pădurii în care se afla Wolfsschanze și era prea periculos să rămân acolo. În câteva zile, Hitler urma să plece la Berlin cu secretarele, bucătarii și câțiva colaboratori, și încet-încet vor fi evacuați toți ceilalți, nu înainte de a arunca în aer buncărele și lagărele.

— Și ce îmi sugerezi? Să-l rog pe Hitler să mă ia în mașina lui?

— Rosa, încetează, te rog! Nu vrei să înțelegi că este o înfrângerea totală?

Sfârșitul era aproape. Îmi pierdusem tatăl, mama, fratele, soțul, pe Maria, pe Elfriede, și chiar pe profesorul Wortmann, dacă voiam să-i număr chiar pe toți. Numai eu eram încă nevătămată, dar sfârșitul era deja după colț.

— Hitler pleacă pe 20, cu înaltul Comandament al Wehrmachtului. Toți ceilalți însă, civilii care lucrează în cartierul general, înainte să plece trebuie să se ocupe de chestiunile logistice: documente, echipamente militare… Vor pleca cu un tren câteva zile mai târziu, iar tu vei pleca cu ei.

— Și de ce m-ar lua cu ei?

— O să găsesc o modalitate să te ascund.

— Ce te face să crezi că sunt dispusă să mă ascund? Ce o să-mi facă dacă mă vor găsi?

— Este singura soluție. Oamenii vor pleca