— Nu mă urc în niciun tren! Unde vrei să mă trimiți?

— La Berlin, ți-am spus.

— De ce aș avea încredere în tine? Și de ce eu trebuie să mă salvez, iar toate celelalte să rămână aici? Doar pentru că m-am culcat cu tine?

— Fiindcă ești tu.

— Nu e corect.

— În viață nu totul este corect. Dar acesta cel puțin e un lucru pe care nu eu l-am stabilit.

Nu totul este corect, nici măcar iubirea. Cineva l-a iubit pe Hitler, l-a iubit necondiționat. O mamă, o soră, Geli, Eva Braun. El îi spunea: Tu, Eva, ai fost cea care m-a învățat să sărut.

Am tras o gură de aer. Simțeam că îmi crapă buzele. Ziegler s-a apropiat, mi-a atins mâna. Am retras-o cu brutalitate.

— Și socrii mei?

— Nu pot să ascund pe toată lumea, înțelege.

— Fără ei nu plec.

— Nu mai fi încăpățânată! Ascultă-mă, de data asta măcar!

— Te-am ascultat o dată și nu s-a terminat bine.

— Vreau doar să te ajut.

— Nu mai pot să supraviețuiesc, Albert. Mai devreme sau mai târziu, vreau să și trăiesc.

— Atunci pleacă!

I-am răspuns oftând:

— Pleci și tu?

— Da.

Pe el îl aștepta cineva în Bavaria, pe mine nu mă aștepta nimeni la Berlin. Aș fi fost singură, fără un pat, printre bombe. Inutilitatea acelei existențe mă insulta: la ce bun atâta efort să o protejez? De parcă ar fi fost o datorie – dar față de cine mai aveam eu îndatoriri?

Este un instinct biologic, nimeni nu se poate sustrage, ar fi susținut Gregor, cu același bun-simț. Nu te gândi că ești diferită de restul speciei.

Nu știam dacă restul speciei prefera să trăiască o viață mizerabilă, doar ca să nu moară. Dacă prefera să trăiască în lipsuri, în singurătate, doar ca să nu ajungă în lacul Moy cu o piatră de gât. Sau dacă aprecia că războiul e un instinct natural. Specia umană este tarată: nu trebuie să ții isonul instinctelor sale.

•

Joseph și Herta nu m-au întrebat cine era persoana care putea să mă urce în secret într-un tren nazist. Poate că au știut mereu. Mi-aș fi dorit să mă împiedice să plec: tu rămâi aici, e timpul să-ți ispășești pedeapsa! În schimb, Herta mi-a spus, mângâindu-mi obrazul:

— Ai grijă, fata mea!

— Veniți și voi!

L-aș fi convins pe Ziegler. Ar fi găsit o cale să-i ascundă și pe ei.

— Sunt prea bătrână, a răspuns Herta.

— Dacă nu veniți, rămân aici, nu vă las singuri, am spus și m-am gândit la Franz.

La cât de îngrozită mă trezeam după răpire, îl apucam de mâini, iar căldura corpului său mă calma. Apoi mă băgăm lângă el, cu spatele lipit de al lui.

— Nu, nu vă las singuri.

Casa Hertei și a lui Joseph era caldă, la fel ca fratele meu.

— Tu pleci cât mai repede! a decretat Joseph pe un ton autoritar pe care nu îl auzisem niciodată. Ai datoria să te salvezi!

Vorbea la fel ca fiul său.

— Când Gregor se va întoarce, a spus Herta, va avea nevoie de tine.

— Nu se va întoarce niciodată! mi-a scăpat în mod sinistru.

Cu chipul împietrit, Herta a plecat de lângă mine, căzând pe un scaun. Joseph și-a încleștat maxilarul și a ieșit pe ușa din spate, fără să-i pese de temperatura de afară.

Nu m-am dus după el, nu m-am ridicat s-o ajut pe Herta, simțeam cum ne îndepărtăm unii de ceilalți, că eram deja singuri, fiecare în felul său.

Apoi însă, când a reapărut în ușă, mi-am cerut scuze.

Herta nu a ridicat privirea.

— Scuzați-mă, am repetat. Locuiesc aici cu voi de un an și sunteți singura familie care mi-a rămas. Mi-e teamă că v-aș putea pierde. Mi-e teamă fără voi.

Joseph a aruncat un buștean în sobă ca să întețească focul, apoi s-a așezat și el. Eram încă împreună, toți trei, cu fețele încălzite de foc, ca atunci când ne imaginam sosirea lui Gregor, organizând cina de Crăciun.

— Promite-mi că tu și fiul meu veniți să ne vedeți, a spus Herta.

Nu am putut decât să dau aprobator din cap.

Zart a sărit pe mine, și-a arcuit spatele, întinzându-și lăbuțele. Apoi, ghemuit pe picioarele mele, a început o sesiune lungă de tors, ca și când și-ar fi luat rămas-bun.

•

Trei dimineți mai târziu, autobuzul nu a apărut. Hitler plecase. Camaradele mele nu știau că nu se va mai întoarce. Nu am salutat-o nici pe Leni, nici pe celelalte. Nu am putut. În ultima săptămână petrecută la Gross-Partsch, sub pretextul că este frig, am ieșit foarte rar.

Într-o noapte, zgomotul de unghii pe geam m-a trezit. Am aprins lampa cu petrol și m-am dus la fereastră. Era Ziegler, în picioare, foarte aproape. Efectul luminii m-a făcut să-mi văd fața reflectată în geam, suprapusă peste a lui. Mi-am pus paltonul și am ieșit. Mi-a explicat la ce oră și unde ar trebui să mă întâlnesc a doua zi cu un anume doctor Schweighofer: el știa tot ce era nevoie, și era un om de încredere. S-a asigurat că mi-e totul clar și mi-a urat noapte bună în grabă, scuturându-și umerii, așa cum făcea odinioară.

— Pe mâine, atunci, am spus. La gară.

A încuviințat din cap.

În după-amiaza următoare, în ușa casei, Herta m-a îmbrățișat cu putere, în timp ce Joseph s-a apropiat timid, punându-și mâinile pe umerii noștri, îmbrățișându-ne pe amândouă. Când ne-am despărțit, socrii mei m-au văzut pentru ultima dată dispărând în spatele curbei din Gross-Partsch, pe jos.

Era sfârșitul lunii noiembrie, iar eu plecam spre Berlin cu trenul lui Goebbels. Goebbels nu era acolo, iar Albert Ziegler nu avea să mă însoțească.

Îmi imaginam trenul lui Goebbels ca pe Amerika, de fapt, ca pe Brandenburg – trenul despre care îmi povestise Krümel; urma să plece și el în seara aceea, aveam să-l întâlnesc pe peron? Nu, cu siguranță plecase deja cu Hitler. Altfel, cine avea să-i pregătească grișul? Pe Führer îl durea stomacul, așa se