M-am dus la întâlnirea cu doctorul Schweighofer, într-un bar fără nume din Gross-Partsch la ora optsprezece fix, așa cum mi-a spus Ziegler. Nu era nimeni în bar. Proprietarul aduna cu o mână granulele de zahăr împrăștiate pe tejghea și le strângea în cealaltă. Numai după ce a terminat mi-a servit o cană cu ceai de care nici nu m-am atins. Ziegler mi-a spus că o să-l recunosc pe doctor după mustață. E la fel ca a lui Hitler. Odată, în hambar, mi-a povestit că Führerul era adesea sfătuit să-și radă mustața. El însă susținea că nu poate, pentru că avea nasul prea mare. Nasul lui Schweighofer în schimb era subțire, iar mustața era de culoare deschisă, puțin îngălbenită, probabil de la fumul de țigară. Intrând, a aruncat repede un ochi asupra meselor goale și m-a văzut. A venit la mine, mi-a pronunțat numele, eu l-am pronunțat pe al lui, i-am întins mâna, mi-a strâns-o în grabă și am plecat.

În timp ce mergeam cu mașina, mi-a spus că la ora aceea intrarea era păzită de o persoană de încredere care mă va lăsa să intru în gara din Wolfsschanze fără să-mi ceară niciun document.

— După ce intrați, vă țineți după mine, nu vă uitați în jur. Mergeți repede, dar fără să fiți încordată.

— Și dacă ne oprește cineva?

— E întuneric și o să fie haos. Cu puțin noroc, nu ne vor observa. Dacă totuși se întâmplă, o să spun că sunteți una dintre asistentele mele.

Deci de-asta Albert nu m-a însoțit personal. Credeam că este o altă dovadă a meschinăriei lui. În ciuda puterii pe care i-o conferea funcția, era prea laș ca să-și însoțească amanta să urce în trenul lui Goebbels, ca să impună plecarea ei împreună cu angajații direcți ai cartierului general din Wolfsschanze, deși nu locuia și nici nu lucra acolo. Stând de vorbă cu doctorul, mi-am dat seama, în schimb, că Ziegler m-a lăsat în grija lui pentru că avea un plan: să mă prefac că sunt parte din personalul medical. Ar fi putut să funcționeze.

•

Înghețată în ghereta sa, santinela ne-a lăsat să trecem, după ce abia dacă ne-a aruncat o privire. M-am trezit în mijlocul unei mulțimi de oameni care încărcau în vagoane cutii de lemn de diferite dimensiuni, în timp ce soldații SS îi supravegheau, mârâind tot felul de instrucțiuni și păzind bunurile. Trenul era deja pe peron, cu locomotiva îndreptată în altă direcție, întorcând spatele cartierului general. Svasticile de pe lateralele sale erau un ornament ridicol, așa cum sunt de altfel toate însemnele perdanților. Părea că era dornic să plece. Goebbels nu se afla acolo, iar trenul nu mai răspundea ordinelor sale, ci doar propriului instinct de conservare.

Schweighofer pășea hotărât, fără să verifice dacă mai eram în spatele lui.

— Unde mergem acum? am întrebat.

— Aveți măcar o pătură în geanta aia?

În valiză pusesem doar niște pulovere – peste câteva luni intenționam să mă întorc să-mi iau restul lucrurilor, gândindu-mă că îi voi convinge pe socrii mei să vină cu mine la Berlin – și o pătură, așa cum îmi sugerase Albert. Herta îmi pregătise niște sandviciuri, călătoria va fi lungă.

— Da, am. Auziți, voiam să vă întreb: chiar dacă nu am documente, spun oricum că sunt asistenta dumneavoastră? Și dacă mi le vor cere?

Nu mi-a răspuns. Mergea repede, mă chinuiam să țin pasul cu el.

— Unde mergem, domnule doctor? S-au terminat vagoanele.

— S-au terminat vagoanele civililor.

Nu am înțeles până nu m-a pus să mă urc într-un vagon de marfă, la capătul din spate al trenului, departe de mulțimea care se agita pe peron. M-a ajuta să urc, împingându-mi spatele cu palmele, apoi s-a urcat și el; fără să-i pese de faptul că eram șocată, a dat câteva cutii la o parte, a ales locul în care să stau, arătându-mi o nișă în spatele unei stive de lăzi.

— Vă vor proteja de frig.

— Ce vreți să spuneți?

Orice, numai un plan bun nu era: ore, zile de mers într-un vagon de marfă, izolată în beznă și cu riscul de a muri de frig. În continuare, eram pionul lui Ziegler.

— Domnule doctor, nu pot sta aici.

— Cum credeți. Eu mi-am făcut datoria. Înțelegerea cu domnul locotenent a fost să vă duc în siguranță, iar asta e tot ce vă pot oferi. Îmi pare rău. Nu pot să vă pun pe lista civililor, cu atât mai mult cu cât vagoanele sunt ticsite, oamenii vor călători în picioare sau vor sta pe jos. Nu putem să luăm tot orașul.

A sărit din tren, și-a scuturat pantalonii cu mâinile, mi le-a întins să mă ajute să cobor, dar o voce masculină l-a strigat.

— Ascundeți-vă, repede! mi-a spus, apoi se adresă celui care l-a strigat.

— Bună seara, Sturmführer{33}. Am venit să verific dacă prețioasele mele echipamente au fost puse așa cum trebuie, să nu se strice ceva.

— Și cum verificați? Lăzile nu sunt sigilate?

Vocea devenea din ce în ce mai clară.

— Da, știu, era doar o idee prostească. Dar nu puteam să nu vin să mă uit, a răspuns Schweighofer. Faptul că le știu aici în siguranță mă liniștește, a spus, încercând să râdă.

Sturmführerul i-a răspuns cu un râs de complezență. Am rămas ascunsă în spatele lăzilor, în timp ce el se apropia. Ce mi-ar putea face dacă m-ar găsi? Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu aveam nimic de pierdut. Ziegler fusese cel care insistase, eu nu voiam să plec, obosisem să tot încerc să mă salvez. Și totuși, frica pe care mi-o insuflau soldații SS era la fel ca în prima zi.

Podeaua vagonului a trepidat sub mine, când Sturmführerul a sărit în tren, iar lăzile au răsunat sub palmele lui. Mi-am ținut respirația.

— Mi se pare că au făcut o treabă bună, domnule doctor. Nu este măgulitor faptul că aveți îndoieli.

— Ce tot spuneți, era doar grija față de…

— Nu