Podeaua a trepidat din nou, iar tălpile soldatului SS au aterizat pe peron. Îmi țineam capul între genunchi, iar genunchii mi-i strângeam cu brațele.

Apoi s-a auzit un vuiet metalic și s-a făcut beznă. M-am ridicat în picioare, am căutat ieșirea, o crăpătură prin care să intre un strop de lumină. Mă împleticeam, fără niciun punct de sprijin și fără voce, la fel ca în ghearele răpirii. M-am împiedicat de lăzi, am căzut.

Aș fi putut să mă ridic, să mă lovesc de marfa ambalată până găseam ușa, să bat cu pumnii și să urlu. Mai devreme sau mai târziu, mă vor auzi și îmi vor deschide. Ce ar fi putut să-mi facă? Nu mă interesa. Voiam să mor. De luni întregi voiam să mor. În schimb, am rămas acolo, întinsă pe jos. Poate pentru că eram intimidată, poate de frică sau poate doar din instinctul de supraviețuire. Nu se va termina niciodată. Nu mă săturam deloc să trăiesc.

Mi-am pus mâinile pe burtă, am simțit cum mi se încălzește, și asta mi-a fost de ajuns – încă o dată – să renunț, să mă resemnez.

M-a trezit gălăgia. Cineva deschidea ușa vagonului de marfă. M-am târât în patru labe în nișa mea din spatele lăzilor, mi-am strâns picioarele la piept. A pătruns o lumină slabă și, una câte una, câteva persoane, nu mi-am dat seama câte, au urcat în vagon. Au mulțumit celor care i-au condus până acolo și s-au așezat printre lăzi, bolborosind vorbe pe care nu le înțelegeam. M-am întrebat dacă își dăduseră seama că sunt acolo și, ca să-mi fac curaj, m-am prins de mânerul valizei mele. Zăngănitul ușii care se închidea i-a redus pe toți la tăcere. Cine știe cât era ceasul și când va pleca trenul. Îmi era foame. Mi se închideau ochii de oboseală. În beznă, pierdusem noțiunea timpului și a spațiului. Frigul îmi mușca din ceafă și zona lombară, vezica era plină. Auzeam oamenii bolborosind, dar nu-i puteam vedea. Pluteam într-un vis fără culori, o comă reversibilă, o izolare apatică. Nu era singurătate, era ca și cum nu ar mai fi existat nimeni pe lume, nici măcar eu.

Mi-am eliberat vezica făcând pe mine. Prelingerea caldă m-a liniștit. Poate că urina se va scurge pe podea până va atinge picioarele celorlalți pasageri. Nu, lăzile îi vor bloca drumul. Poate mirosul va ajunge la tovarășii mei de drum, care se vor gândi la conținutul lăzilor. Cine știe ce e înăuntru? Ar putea fi miros de dezinfectant.

Cu picioarele ude, am adormit la loc.

•

Era un plâns disperat. Am deschis ochii în întuneric. Era plânsul unui copil. Se amesteca cu zăngănitul trenului în mișcare. Sughițuri sufocate de pieptul mamei sale, care probabil îl îmbrățișa, nu aveam cum să văd, în timp ce tatăl său murmura: Acum ce mai e? Ajunge! Gata cu plânsul! Ți-e foame? Cred că mama încercase să-l alăpteze, dar n-a fost cu putință. În zarva aceea, zguduită de legănatul trenului, am scos pătura și mi-am pus-o peste umeri. Unde ne aflam, câte ore dormisem? Eram flămândă, dar nu aveam niciun chef să mănânc, corpul meu se proteja dormind. O somnolență puternică. Angoasa copilului o zgândărea fără să o pătrundă, nu era altceva decât un ecou indescifrabil, o halucinație. La fel ca atunci când am început să cânt și nu mi-am recunoscut vocea. Era ca și cum ai adormi sau ai face pe tine sau ți-ar fi foame fără să vrei să mănânci, un stadiu anterior vieții, fără început și fără sfârșit.

Am început să cânt acel cântec pe care îl fredonasem pentru Ursula, acasă la Heike, apoi pentru Albert, în hambar. Tata mă învățase acel cântec de leagăn. În beznă, printre bocetele copilului și scârțâitul convoiului, vorbeam cu vulpea care furase gâscă, avertizând-o că vânătorul o va face să plătească, și nu mă gândeam la fețele șocate ale celorlalți pasageri. Cine naiba e? o fi spus tatăl, dar eu nu l-am auzit. Nu mă gândeam nici la mama care strângea copilul la piept și îi mângâia căpșorul. Dragă vulpe, doar nu ai nevoie de gâscă la cuptor, cântam, mulțumește-te cu șoarecele! Copilul se oprea din plâns, iar eu o luam de la capăt. Cântă cu mine, Ursula! Deja l-ai învățat, repetam sub pătură, iar copilul adormea sau rămânea treaz, dar nu mai plângea – plânsul lui fusese un act vital, ca orice răzvrătire. Apoi a renunțat și el, s-a resemnat.

Am tăcut, începând să scotocesc prin valiză, căutând un sandvici.

— Cine e acolo? a întrebat femeia.

O lumină slabă contura o umbră pe podea. Am urmărit-o, strecurându-mă ușor în afara nișei, ieșind la iveală din spatele baricadei de lăzi.

Copilul era înfășurat în mai multe pături, iar tatăl aprinsese un chibrit. Chipul mamei pâlpâia în lumina flăcării minuscule.

•

Christa și Rudolph mi-au mulțumit pentru că le-am liniștit copilul, întrebându-mă cum am reușit să fac asta. Îl chema Thomas, avea doar șase luni și nu voia lapte, era prea dezorientat.

— Vă așteaptă cineva la Berlin? a fost prima întrebare care mi-a venit în minte.

— Nu, nu am mai fost niciodată acolo. Dar ăsta era singurul mod de a pleca, a spus Rudolph. O să găsim o soluție.

Nici pe mine nu mă aștepta nimeni la Berlin. O să-l las pe el să rezolve, o să găsească o soluție și pentru mine. I-am întrebat pe tovarășii mei de drum dacă voiau să mănânce. Christa a pus copilul pe un pat făcut din pături, în sfârșit se odihnea! Rudolph a aprins un alt chibrit, pentru că primul se stinsese, și am scos ceea ce luasem la noi. Le-am așezat pe două prosoape și am mâncat împreună ce aveam, ca și cum oamenii ar avea tot timpul posibilitatea să pregătească o masă, chiar și oamenii înghesuiți, închiși într-un vagon de marfă. Așa te împrietenești, în exil.

Nu-mi amintesc prea multe despre acea