călătorie, despre staționările trenului. Nu era nicio crăpătură prin care să vezi orașele, pădurile sau satele, nu știam niciodată unde ne aflăm ori dacă era zi sau noapte. Auzeam liniștea zăpezii. Sau poate chiar ninsese, dar noi nu puteam vedea zăpada. Ne cuibăream unul lângă celălalt ca să ne încălzim, oftam de plictiseală, doar din când în când din cauza neliniștii. Eu ascultam respirația ușoară a copilului care dormea și mă gândeam la Pauline. Cine știe unde era, cât crescuse, cine știe dacă o voi revedea la Berlin. Tremuram sub pături, îmi era sete, apa era din ce în ce mai puțină. Lingeam marginile bidonului cu buzele ca să mi le umezesc. Ne mulțumeam cu atât. Număram chibriturile, să vedem câte mai avem. Rudolph le aprindea doar ca să o ajute pe Christa să schimbe copilul. Scutecul de bumbac cu fecale, mototolit și aruncat într-un colț. Ne obișnuiserăm cu duhoarea. Vorbeam în șoaptă, protejați de întuneric. Am avut timp să mă și joc cu Thomas și să-l aud râzând când îl gâdilam, să-l legăn în locul Christei, exasperată de plânsete, să-l țin cu capul pe gâtul meu sau să-l masez pe burtă. Din această călătorie îmi amintesc sandviciurile mestecate în beznă, bucățelele raționalizate, vasul de tablă al Christei, în care urina foșnea ca un colier de pietre frământate între degete, mirosul înțepător care îmi amintea de refugiul din Budengasse, demnitatea cu care fiecare se abținea de la orice altă nevoie fiziologică până la destinație. Rahatul este dovada că Dumnezeu nu există, spunea Gregor, dar eu mă gândeam la cât de multă compasiune am simțit pentru corpurile tovarășilor mei de drum, pentru smerenia lor nevinovată și de nestăvilit, iar acea smerenie mi s-a părut atunci singurul motiv real pentru a-i iubi.

Când trenul a frânat pentru a nu știu câta staționare, nu știam că era ultima, că eram la Berlin, că în sfârșit ajunseserăm.

PARTEA A TREIA 44.

Gara este zgomotoasă și aglomerată, oamenii merg atât de repede, încât îmi e teamă să nu mă calce în picioare. Cei din spatele meu mă depășesc, iar cei care vin înspre mine schimbă direcția în ultimul moment, împingându-mă cu o mișcare din șolduri – eu am rămas pe loc: pe stradă o pisică este orbită de faruri. Greutatea valizei mă înclină spre dreapta, dar strângerea mânerului îmi dă un soi de siguranță. E totuși ceva de care să mă agăț.

Caut o toaletă. Nu am vrut să fac în tren, dar acum nu mai rezist. Coada nu e mare, nu o să dureze mult. Apoi mă uit în oglindă. Irisurile îmi plutesc în fosele întunecate ale cearcănelor. Este ca și cum fața mea ar fi suferit o alunecare de teren, iar ochii mei s-ar fi clătinat vreme îndelungată, înainte de a se stabili acolo unde sunt, înfundați în orbite. Îmi pun o agrafă la tâmplă, mă pieptăn cu degetele, mă dau și cu ruj, pun măcar puțină lumină pe fața asta palidă. Întotdeauna ai fost vanitoasă, spunea Herta. Azi însă e o zi importantă, merită.

Aglomerația mă dezorientează. A trecut mult timp de când nu am mai mers cu trenul, iar călătoritul mă înspăimântă, dar a trebuit să fac asta. Poate că este ultima șansă.

Mi-e sete. Și la cișmea e coadă. Mă așez oricum la rând. O femeie spune:

— Vă rog, doamnă, treceți în față.

Are mai puțin de treizeci de ani, pistrui peste tot, pe față, pe piept, pe brațe. Cei din jur întorc capul.

— Da, doamnă, zice un bărbat, treceți înaintea mea.

— O lăsăm pe doamna să treacă? întreabă cu voce tare femeia cu pistrui.

Mă agăț de valiză.

— Nu este nevoie, spun.

Ea însă mă atinge pe spate și mă invită să intru prima. Am fața deshidratată și brațele numai piele și os: asta văd oamenii la mine.

După ce am băut și am mulțumit, am căutat ieșirea. Soarele este foarte puternic, pătrunde prin geam cu o asemenea violență, încât anulează contururile orașului care începe în afara gării. Pun o mână la ochi ca să trec pragul, clipind în mod repetat înainte să văd bine piața. Cine știe de unde se iau taxiurile. Ceasurile de la colțurile fațadei, montate în nișele de deasupra șirului de arcade, arată ora unu și patruzeci.

E frumoasă gara din Hanovra.

•

Îi dau taximetristului adresa, las geamul jos, îmi sprijin ceafa de banchetă, privesc orașul gonind pe lângă mine, în timp ce știrile de la radio amintesc că astăzi este ziua în care la Schengen se semnează convenția de deschidere a frontierelor dintre Germania de Vest, Franța, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos.

— Unde este Schengen?

— Cred că este în Luxemburg, răspunde taximetristul.

Nu a adăugat altceva, nici el nu avea chef să facă conversație.

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Linia rujului nu e dreaptă din cauza buzelor crăpate. Încerc să șterg dâra cu o unghie. Vreau să arăt bine la întâlnirea cu el. La radio sunt comentate meciurile Campionatului Mondial de fotbal Italia 1990. După-amiază, la Milano, Germania de Vest va juca împotriva Columbiei. Aș putea vorbi despre asta, despre fotbal. Lui nu i-a plăcut niciodată fotbalul, iar eu nu știu nimic despre asta, dar Campionatul Mondial este altceva, toată lumea se uită la meciuri. La urma urmei, tot trebuie să ai un subiect de la care să începi.

Taxiul parchează, șoferul coboară pentru a-mi lua valiza, mi-o înmânează. Chiar înainte de a intra, în reflexia ușii de sticlă îmi revăd fața; roșeața este mai puternică decât paloarea, linia rujului nu reușește să decidă marginea buzelor. Scot un șervețel din buzunar și mă șterg până când culoarea dispare complet.

Imediat ce ușile liftului se deschid, o văd pe Agnes. Așteaptă ca o băutură caldă să iasă din aparat. E cu zece ani mai mică decât mine și arată foarte bine, în ciuda abdomenului curbat, care întinde țesătura pantalonilor albaștri, decolorând-o ușor. Dar fața ei încă este catifelată. Chipul lui Agnes încă nu a căzut. Apucă paharul, suflă în cafea, învârtind bețișorul de plastic pentru a amesteca zahărul, apoi mă vede.

— Rosa!