Stăteam pe loc cu valiza în mână, ca o pisică surprinsă de farurile unei mașini.

— Bună, Agnes.

— Mă bucur că ai venit. Ai avut o călătorie plăcută? M-a îmbrățișat, având grijă să nu mă ardă cu paharul aburind. Cât timp a trecut?

— Nu știu, răspund, desprinzându-mă din brațele sale. Prea mult.

— Să te ajut, a spus, întinzând mâna liberă.

— Nu, o țin eu, nu e grea. Mulțumesc.

Agnes nu mă conduce, rămâne acolo.

— Cum te simți? o întreb.

— Ca de obicei în astfel de situații.

A lăsat privirea în pământ o secundă.

— Tu?

Ține păhărelul în mână, nu bea. Când își dă seama că mă uit la el, mi-l întinde.

— Vrei? mă întreabă, regretând imediat.

Se întoarce spre aparat.

— Vreau să spun, vrei ceva? Ți-e sete, foame?

Clatin din cap.

— Nu vreau nimic, mulțumesc. Margot și Wiebke?

— Una a plecat să ia copilul de la școală, vine mai târziu, iar cealaltă lucrează, nu poate să vină astăzi.

Agnes nu bea, mie nu mi-e nici sete, nici foame.

— Și el ce face? întreb după puțin timp.

Ridică din umeri, zâmbește, își pleacă ochii spre pahar. Aștept în tăcere să termine de băut. După ce aruncă paharul la coș, își șterge mâinile de pantaloni.

— Hai! spune, iar eu o urmez.

•

El are o perfuzie în braț și două tubulețe în nas. E ras în cap, sau poate doar a chelit complet; are pleoapele închise, se odihnește. Lumina de iunie care intră pe fereastră îi transformă trăsăturile, dar îl recunosc.

Agnes îmi pune valiza într-un colț, apoi se apropie de pat, se apleacă, cureaua îi taie burta în două, dar are încă mâini catifelate, cu care mângâie așternuturile.

— Iubitule, dormi?

Îi spune iubitule de față cu mine. Nu este prima dată, s-a mai întâmplat, cu prea mulți ani în urmă pentru ca eu să mă fi obișnuit cu asta. Îi spune iubitule, iar el se trezește. Ochii lui sunt albaștri. Umezi, puțin tulburi.

Vocea lui Agnes este foarte dulce când îi spune:

— A venit o musafiră.

Se dă la o parte, ca el să mă poată vedea fără să se ridice de pe pernă. Ochii albaștri mă fixează, iar eu nu mai am nimic de care să mă agăț. Îmi zâmbește. Îmi înghit saliva și spun:

— Bună, Gregor.

Agnes i-a spus că profită de prezența mea ca să meargă să-și ia o cafea. Tocmai băuse una, era doar un pretext ca să ne lase singuri. Mă întrebam dacă o făcea pentru mine, pentru că se temea că mă simt stânjenită sau se simțea ea stânjenită să rămână în aceeași cameră cu fosta soție a soțului ei și cu el, acum, că el era pe moarte.

Înainte să iasă, i-a dat să bea apă. I-a pus o mână sub gât ca să-i ridice capul, iar Gregor și-a lipit buzele de marginea paharului ca un copil care nu învățase încă să bea din pahar. O dâră de apă s-a scurs, udându-i pijamaua. Agnes i-a șters gâtul cu o bucată de hârtie ruptă dintr-o rolă de deasupra noptierei, i-a aranjat pernele, cearșafurile, i-a șoptit la ureche ceva ce nu voi ști niciodată, i-a sărutat fruntea, a reglat jaluzelele astfel încât lumina să nu-l deranjeze, ne-a salutat și a ieșit.

Este ciudat să văd o altă femeie având grijă de Gregor, nu pentru că bărbatul acela a fost soțul meu, ci pentru că eu însămi l-am hrănit, spălat, i-am încălzit trupul atunci când s-a întors, la un an după terminarea războiului.

În ziua în care Gregor a reapărut, fierbeam cartofi în bucătăria lui Anne. Locuiam cu ea și cu Pauline, era vară, la fel ca acum. Pauline s-a oprit să se joace de-a v-ați ascunselea printre ruinele din Budengasse, în timp ce Anne și cu mine, întorcându-ne acasă de la serviciu, am urcat să gătim ceva. Apartamentul meu era încă nelocuibil, iar Anne, și ea tot fără soț, s-a oferit să mă găzduiască. Dormeam toate trei în același pat.

Am băgat furculița într-un cartof ca să verific dacă s-a fiert. Ca de obicei, mă dureau picioarele. De acasă până la serviciu era o oră și jumătate de mers pe jos. Din fericire, după cină făceam o baie la picioare, baie pe care Anne o pregătea în fiecare seară. Ne cufundam picioarele pline de bășici în singurul lighean pe care îl aveam și suspinam. Pauline, în schimb, nu era niciodată obosită, deși toată ziua îi fugărea pe ceilalți copii printre dărâmături, câtă vreme noi mutam găleți, împingeam roabe și stivuiam cărămizi pentru șaptezeci de pfenigi pe oră și o cartelă pentru rații speciale.

Cartofii erau gata, am stins focul. Din stradă mă striga Pauline:

— Rosa!

M-am dus la fereastră.

— Ce este?

Un bărbat subțirel se sprijinea de ea. Părea șchiop. Nu l-am recunoscut.

Apoi, cu o voce aproape imperceptibilă, bărbatul a spus:

— Eu sunt.

Și mi-a bubuit inima.

•

Mă așez lângă pat. Îmi împreunez degetele pe burtă, apoi le pun pe genunchi, îmi aranjez fusta sub picioare, îmi încrucișez din nou mâinile, atâta că nu știu unde să le pun. Și nu îndrăznesc să-l ating.

— Îți mulțumesc că ai venit, Rosa.

Are o voce stinsă, resemnată, ca cea pe care am auzit-o la fereastra lui Anne într-o seară, cu patruzeci și patru de ani în urmă. Pielea s-a retras, de-asta nasul pare mai mare și oasele feței, mai proeminente.

Caut cu arătătorul resturi de ruj. Nu vreau să mă vadă nearanjată. E prostesc, dar asta e. Îmi era teamă că o va întreba pe Agnes cine este femeia care stă în picioare în camera mea de spital, cu ochii înfundați și fața ridată. În schimb, m-a recunoscut imediat, mi-a zâmbit.

— Îmi doream să te văd, spun.

— Și eu, dar nu speram.

— De ce?

Gregor nu îmi răspunde. Îmi privesc unghiile, buricele degetelor, nu sunt murdare de ruj.

— Ce se mai aude la Berlin?

— Toate bune.

Deși mă străduiesc, nu-mi vine nimic în minte, nu știu ce aș putea să-i spun despre Berlin, despre viața mea acolo. Și Gregor tace, apoi