— Franz ce face?

— Acum este ocupat cu nepoțelele. Fiul lui le-a adus în vacanță în Germania și le ține cu el la prăvălie, cât timp își bărbierește clienții sau îi tunde. Clienții, mai mult din bun-simț, nu că i-ar interesa, le întreabă: cum te cheamă, câți ani ai, iar fetele răspund în engleză. Ei nu înțeleg și Franz se distrează de minune. Este foarte mândru că nepoatele lui vorbesc altă limbă. De când a devenit bunic, s-a ramolit.

— Ba nu, fratele tău mereu a fost un ciudat.

— Zici?

— Rosa, nu v-a scris ani la rând!

— Eh, știi, el spune că voia să rupă orice legătură, că nemții nu erau bine văzuți după 1918, că unii chiar și-au schimbat numele de familie… Și, în plus, când America a intrat în război, a trăit cu teroarea de a fi închis.

— Da, da, știu povestea. De ce îl acuzau? Stai…

— De ce îl acuzau? Ah, domnul Sauerkraut{34}! răspund râzând. I-au schimbat numele, i-au spus Liberty Cabbage. Cel puțin așa povestește Franz.

— Exact, domnul Sauerkraut, râde și el.

Tușește. O tuse uscată, din piept, care îl obligă să ridice capul. Poate ar trebui să-l ajut?

— Ce să fac? întreb.

Gregor își drege glasul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, apoi continuă:

— De telegrama pe care a trimis-o îți amintești?

E obișnuit cu tușea și vrea să vorbească, nu vrea nimic altceva.

— Cum să nu? spun. „Vreunul dintre voi mai este în viață?” Doar atât a scris, pe lângă numărul de telefon și adresă.

— Exact. Iar tu ai sunat ca să verifici dacă nu cumva era o glumă.

— Da, așa e! Și, imediat ce mi-a auzit vocea, Franz a amuțit.

Gregor râde din nou, nu credeam că va fi atât de ușor.

— Când fetele vor pleca la Pittsburg, la sfârșitul lunii, o să vezi, o să înnebunească. Pe de altă parte, el a hotărât să se întoarcă la Berlin. Există oameni care la un moment dat simt nevoia să se întoarcă. Cine știe de ce?

— Și tu te-ai întors la Berlin.

— Eu am fost obligată să plec din Gross-Partsch. Cazul meu nu se pune.

Gregor tace, întoarce capul spre fereastră. Poate că se gândește la părinții lui, care au murit fără ca el să-i poată revedea. Nici eu nu i-am mai revăzut.

— Și mie mi-au lipsit foarte mult, spun, dar Gregor nu răspunde.

Are o pijama cu mâneci lungi și cearșaful tras până la jumătatea pieptului.

— Ți-e cald?

Nu răspunde. Rămân pe scaun, îmi împreunez degetele. M-am înșelat: nu e ușor.

— Dacă ai venit aici, spune el după un timp, înseamnă că eu chiar sunt pe moarte.

De data asta sunt eu cea care nu răspunde.

Gregor mă ajută:

— Cum ar fi să mor acum, că te-ai întors?

Zâmbesc și ochii mi se umplu de lacrimi.

•

Cum să mori acum, că te-ai întors? îi spuneam de fiecare dată când era deprimat. Acum nu mai ai cum să mori, îmi pare rău, nu-ți permit.

Cântărea cu cincisprezece kilograme mai puțin decât atunci când plecase. În lagărul de prizonieri unde fusese închis suferise de foame și se îmbolnăvise de pneumonie. A rămas cu o slăbiciune cronică. Era șchiop, nu l-au tratat bine, după ce fugise din spital, cuprins de o stare de delir; pentru că toate celelalte paturi erau pline de schilozi, era convins că îi vor amputa și lui piciorul. Durerea l-a încetinit și l-a transformat într-o pradă ușor de prins. Mi se părea imposibil ca el să facă un gest atât de nesăbuit. Nu era genul lui Gregor.

— Și dacă m-aș fi întors la tine mutilat? mi-a spus odată.

— Îmi era suficient să te întorci.

— Ar fi trebuit să sărbătorim Crăciunul împreună, Rosa. Nu m-am ținut de promisiune.

— Șșș, acum dormi. Dormi, pentru că mâine trebuie să te faci bine.

Poate din cauza unei infecții intestinale sau doar pentru că sistemul său digestiv a fost compromis de lunile de înfometare, nu mai putea ingera nimic. Îi pregăteam ciorbă când reușeam să fac rost de carne, și cele patru linguri pe care le sorbea le vomita imediat după aceea. Fecalele sale erau lichide, verzui, și emanau un miros care nu aș fi crezut vreodată că ar putea proveni dintr-un corp uman.

Dormea în camera lui Pauline. Noaptea, eu stăteam pe un scaun lângă patul lui. Câteodată, copila se trezea și mă căuta.

— Dormi cu mine?

— Scumpa mea, trebuie să stau cu Gregor.

— Dacă nu stai cu el, moare?

— Cât sunt eu în preajma lui, îți jur că nu o să moară.

În unele dimineți, mă trezeau razele soarelui pe pleoape și o găseam înghesuită peste el. Nu era fiica noastră, dar aveam bucuria de a-i număra respirațiile în timp ce dormea.

Corpul slăbit al lui Gregor nu avea nimic de-a face cu soțul meu. Pielea lui avea un miros diferit, dar Pauline nu avea de unde să știe asta. Menținerea acelui om în viață era singurul motiv pentru care trăiam. Îl hrăneam, îi spălam fața, brațele, pieptul, penisul și testiculele, picioarele, tălpile. Înmuiam o cârpă în ligheanul pentru picioare pe care Anne îl pregătea seara acum doar pentru ea, de când eu nu mai mergeam printre ruine să adun moloz, ca să nu-l las singur. Îi tăiam unghiile, îl bărbieream, îl tundeam, îl însoțeam să-și facă nevoile, îl ștergeam. Se întâmpla ca involuntar să vomite, să tușească, să-mi scuipe în palmă.

Nu eram niciodată dezgustată, îl iubeam și atât. Gregor devenise copilul meu. De îndată ce se trezea, se trezea și Pauline. În șoaptă, ca să nu o audă, copila spunea:

— Rosa, cât suntem noi în preajma lui, îți jur că nu o să moară.

Gregor nu a murit. S-a vindecat.

•

— Știi, când Agnes mi-a spus că te-a sunat și că vei veni, mi-am amintit de o întâmplare din timpul războiului. Poate că ți-am povestit deja într-o scrisoare.

— Nu cred, Gregor, spun cu un fals reproș, nu mi-ai scris aproape nimic despre război.

El înțelege ironia falsului reproș și râde.

— Încă îmi reproșezi, incredibil!

Și pentru că