a râs, a început să tușească. Ridurile de pe frunte se adâncesc. Petele închise la culoare de pe fața lui tremură.

— Vrei niște apă?

Pe noptieră e un pahar umplut pe jumătate.

— Nu știam ce avem voie să scriem, era periculos să arăți că ești descurajat, iar eu eram atât de descurajat…

— Da, știu, stai liniștit. Glumeam. Ce întâmplare era?

— Era vorba despre două femei. Veniseră să-și caute soții. Făcuseră nu știu câți kilometri pe jos, sute de kilometri prin zăpadă, dormind în ger, numai ca să-i vadă. Dar, odată ce au ajuns, au aflat că soții lor nu erau acolo. Ar fi trebuit să le vezi fețele.

— Dar unde erau?

— N-am idee. Într-un alt lagăr, probabil. Îi duseseră în Germania, sau poate muriseră, cine știe. Nu erau printre prizonierii noștri. Soțiile s-au întors înapoi, tot prin zăpadă și tot prin ger, fără să afle nimic despre ei, înțelegi?

Când vorbește mai mult, gâfâie. Poate că ar trebui să-i spun să tacă, să stau aici cu el în liniște, să-l iau de mână. Măcar de-aș îndrăzni să-l ating!

— Și de ce ți-a venit asta în minte? Eu n-am venit pe jos, prin zăpadă.

— Așa-i.

— Și tu nu mai ești soțul meu.

Ce frază neinspirată am rostit! Nu am vrut să fiu nepoliticoasă.

Mă ridic, mă plimb prin cameră. E un dulăpior în care Agnes sigur a pus prosoape, pijama de rezervă, tot ce trebuie. De ce nu se întoarce Agnes?

— Unde te duci? întreabă Gregor.

— Nicăieri, sunt aici.

Mă împiedic de papucii de lângă pat, înainte să mă așez din nou.

— Chiar dacă nu ai mers prin zăpadă, ai făcut cel puțin trei ore și jumătate pe drum, doar ca să vii să mă saluți.

— Așa este.

— De ce crezi că oamenii simt nevoia să se salute?

— Cum adică?

— Ai venit la Hanovra special. Ar trebui să știi de ce.

— Păi, poate că oamenii au nevoie să-și încheie socotelile. Cred.

— Deci ai venit să închizi cercul?

Întrebarea m-a descumpănit.

— Am venit pentru că voiam să te văd, ți-am spus deja.

— Rosa, noi doi avem socotelile neîncheiate de prin ’40.

•

Ne-am despărțit de comun acord și a fost foarte dureros. De obicei, oamenii spun că au hotărât de comun acord, înțelegându-se că nu a existat nicio suferință sau că a existat, dar puțină, însă nu este adevărat. Sigur, este posibil să suferi mai mult, dacă unul dintre cei doi nu se resemnează, dacă îi face rău celuilalt în mod intenționat, însă despărțirea este inevitabil o experiență dureroasă. Mai ales când oamenii au avut o a doua șansă, contrar tuturor statisticilor. Noi doi ne pierduserăm unul pe celălalt, iar după război ne-am regăsit.

A durat trei ani, apoi ne-am despărțit. Nu-i înțeleg pe cei care spun: se terminase de mult. Nu ai cum să stabilești cu exactitate când se încheie o căsătorie. Căsătoria se termină când soții decid că s-a terminat sau cel puțin unul dintre ei decide asta. Căsătoria este un sistem fluctuant, se mișcă în valuri, se poate termina oricând și poate oricând să o ia de la capăt, nu are o evoluție liniară și nici nu urmează căi logice. Cel mai jos punct al unei căsătorii nu determină obligatoriu data scadenței sale. Cu o zi înainte erați pe marginea prăpastiei, iar a doua zi ați ieșit la suprafață fără să știți cum. Și nu vă amintiți motivul, unul oarecare, pentru care ar trebui să vă despărțiți. Nu este nici măcar o chestiune de pro și contra, de adunare și scădere. Una peste alta, toate căsniciile sunt sortite eșecului și fiecare căsnicie are dreptul, datoria să supraviețuiască.

Căsătoria noastră s-a sprijinit o vreme pe recunoștință. Am avut parte de un miracol, nu-l puteam irosi. Fuseserăm aleși, predestinați. Apoi chiar și entuziasmul celor binecuvântați moare. Ne-am aruncat cu capul înainte în reconstruirea căsniciei noastre, pentru că acesta era cuvântul de ordine: a reconstrui. Să lăsăm trecutul în urmă, să uităm. Dar eu n-am uitat niciodată. Și nici Gregor. Poate dacă ne-am fi împărtășit amintirile, îmi spuneam uneori. Dar nu puteam. Ni se părea că am fi făcut să dispară miracolul, noi în schimb încercam să-l protejăm, să ne protejăm unul pe celălalt. În anii care au urmat am avut atâta grijă să încercăm să ne protejăm, încât în ultimele luni nu mai aveam nimic altceva decât asta: baricade.

•

— Bună, tată.

A intrat o fată cu părul lung și drept, cu cărare pe mijloc. Are o rochie de in de culoare deschisă, cu bretele, și sandale în picioare.

— Bună dimineața! mă salută văzându-mă.

Mă ridic.

— Bună, Margot, spune Gregor.

Fata se apropie, iar eu vreau să mă prezint, dar în acel moment intră Agnes.

— Oh, draga mea, ești aici? Și copilul?

— L-am lăsat la soacră-mea.

Fiica lui Gregor are un aer obosit, cu un strat subțire de transpirație pe frunte.

— Ea este Rosa, spune Agnes.

— Bun venit!

Margot îmi întinde mâna, o strâng. Are ochii lui Gregor.

— Mulțumesc. Mă bucur să te cunosc, spun zâmbind. Te-am văzut în fotografii când te-ai născut.

— Tu ai trimis oamenilor fotografii cu mine fără să-mi ceri voie? glumește cu tatăl ei, dându-i o sărutare.

•

Gregor mi-a trimis fotografii cu fetița lui fără să se gândească că aș putea suferi. Voia doar să simtă că încă fac parte din viața lui. Era un gest de afecțiune, nu de protecție, ci de afecțiune. Nu mă mai proteja, uitase cum să facă asta. S-a căsătorit cu Agnes, m-am dus la nunta lor, le-am urat toate cele bune – și am fost sinceră. Nu conta că în tren spre Berlin eram tristă. Faptul că el nu mai era singur nu-mi sporea singurătatea.

Când trenul s-a oprit în Wolfsburg, am tresărit. Wolfsburg, au anunțat la microfon, gara din Wolfsburg. Cum de n-am observat-o la sosire? Poate că dormeam. Trecusem prin orășelul lupului, pentru a merge să mă despart definitiv de soțul meu.

•

— Ți-am adus un cadou, tată.

Margot scoate din geantă o foaie de matematică îndoită și i-o dă lui Gregor.

— Stai, spune Agnes, ți-o deschid eu.