class="p6">Este un desen în creion, cu un bărbat chel întins pe un pat sub un cer cu nori roz. De sub pat ies flori cu petale în culorile curcubeului.

— Este de la nepotul tău, explică Margot.

Sunt acolo, lângă el, nu am cum să nu citesc. Scrie: „Bunicule, mi-e dor de tine, însănătoșire grabnică”.

— Îți place? întreabă Margot.

Gregor nu răspunde.

— Se poate agăța, mama? Îl agățăm?

— Hm… Ne-ar trebui o piuneză, o bucățică de scotch…

— Tată, nu spui nimic?

El este prea emoționat ca să răspundă. Se vede. Iar eu mă simt în plus acum, cu această familie care nu este a mea. Mă ridic, merg la fereastră, privesc în curte prin fantele jaluzelelor. Sunt pacienți în scaun cu rotile și asistente care îi împing. Sunt oameni care stau pe bănci: e greu de spus dacă sunt bolnavi sau sănătoși.

•

Prima dată când Gregor a încercat după atâta timp să facă din nou dragoste cu mine, am evitat. Nu am spus nu, nu am inventat un motiv, pur și simplu m-am blocat. Gregor m-a mângâiat cu blândețe, crezând că era vorba despre pudoare. Trecuse mult timp de când nu ne atinseserăm. Contactul cu corpul său era obișnuință, îl tratam cu familiaritate, cu pragmatism. Războiul mi-a restituit trupul unui veteran, iar eu eram încă suficient de tânără și energică ca să mă ocup de el. Dar nu ne mai atingeam unul pe celălalt cu dorință. Dorința era un sentiment pe care îl uitaserăm. A trebuit să învățăm din nou, încet, treptat. Așa credea Gregor. Eu credeam că dorința era cea care genera intimitate, brusc, ca o revelație. Dar poate că era posibil și invers, să pleci de la intimitate, să o recâștigi, până când apuci dorința în mâini, ca atunci când te trezești și încerci să ții un vis pe care tocmai l-ai avut și deja a dispărut: îți amintești atmosfera, dar nici măcar o imagine. Ar fi fost posibil, poate, cu siguranță alte soții au reușit. Cum au făcut asta, nu știu. Poate că metoda noastră nu era una potrivită.

46.

Medicul nu poartă ochelari. Când intră, mă uit la ceas. E deja după-amiază târziu. Agnes și Margot discută puțin cu el, vorbesc despre Campionatul Mondial de fotbal și despre nepotul lui Gregor. Probabil medicul l-a cunoscut în această cameră. Este foarte sociabil, are un corp atletic și un timbru de bariton. Pe mine nu mă prezintă nimeni, iar el nu mă bagă în seamă. Ne roagă să ieșim, trebuie să îl consulte pe Gregor.

Pe coridor, Agnes întreabă:

— Vii să dormi la noi?

— Mulțumesc, dar am făcut rezervare la o pensiune.

— Nu înțeleg de ce, Rosa, avem spațiu destul. Și apoi, mi-ai ține companie.

Da, ne-am putea ține companie, dar eu sunt obișnuită să locuiesc singură, nu vreau să împart spațiul cu nimeni.

— Prefer să nu deranjez, zău. Deja am făcut rezervarea, este o pensiune aici, în apropiere, este foarte comod.

— Știi că poți să te răzgândești în orice moment. Sună-mă și o să vin să te iau.

— Mama, dacă nu vrei să fii singură, poți să dormi la noi.

De ce spune asta Margot? Ca să mă facă să mă simt vinovată?

Medicul ni se alătură, a terminat. Agnes cere informații despre starea lui Gregor. Margot ascultă cu atenție și pune și ea întrebări. Eu nu fac parte din familie, mă întorc în cameră.

•

Gregor încearcă să-și suflece mâneca stângă. Brațul drept e deja gol, cu mâneca ridicată, pentru a permite acelor perfuziei să intre în vene, celălalt braț, în schimb, e acoperit de pijamaua din bumbac albastru – albastrul este probabil culoarea preferată a lui Agnes. Poate că Gregor vrea să-și suflece mâneca pentru a se scărpina. Are pielea uscată, striată de dungi albe lăsate de unghii.

— Nu am lăsat socotelile neîncheiate, îi spun fără să mă așez. Am mers mai departe.

Gregor insistă, dar nu reușește să-și dea mâneca la o parte.

Nu îl ajut, nu îndrăznesc să-l ating.

— Tu te-ai întors, eu te-am îngrijit, ai redeschis biroul, am reconstruit casă, am mers mai departe.

— Asta ai venit să-mi spui?

Se dă bătut, lasă baltă pijamaua.

— Așa ai venit să mă saluți?

Are o voce aspră, iritată.

— Nu ești de acord?

Suspină.

— Nu mai eram ca înainte.

— Dar cine a mai fost ca înainte, Gregor, cine a reușit?

— Unii au reușit.

— Vrei să spui că ceilalți au fost mai buni decât noi, decât mine?

Știam asta deja.

— Nu mi-am pus niciodată problema de mai bun sau mai rău.

— Și ai greșit.

— Ai venit să-mi spui că am greșit?

— Nu am venit să-ți spun nimic, Gregor!

— Atunci de ce ești aici?

— Dacă nu voiai să vin, puteai să spui! O puneai pe soția ta să îmi zică la telefon.

Nu trebuie să mă enervez. O bătrână care se enervează este penibilă.

Iată, soția lui, are o față îngrijorată. Dă buzna în cameră.

— Rosa, spune ca și cum numele meu ar conține toate întrebările.

Se duce la Gregor și îi suflecă mâneca pijamalei.

— E totul în regulă? îl întreabă.

Apoi se întoarce spre mine:

— V-am auzit țipând.

Doar eu am țipat, Gregor nu ar putea să facă asta, cu plămânii lui. Pe mine m-a auzit Agnes.

— Nu vreau să te obosești, îi spune soțului ei.

Vorbește cu mine, eu îl obosesc.

— Scuzați-mă, spun ieșind.

Trec pe lângă medic și pe lângă Margot, nu îi salut, traversez coridorul, nu știu unde mă duc. Luminile de neon îmi dau dureri de cap. Pe scări mi se părea că o să cad, dar, în loc să mă țin de balustradă, apuc lănțișorul ascuns sub gulerul cămășii, îl scot, îl strâng în pumn. Metalul este dur și rece. Numai după ce s-au terminat scările deschid mâna din nou. În palmă, verigheta care atârnă de lănțișor are gravat un cerc dublu.

Nu fusesem niciodată acasă la ea. A fost suficient să împing ușa ca să intru într-o cameră întunecată – era o singură fereastră îngustă – cu o masă și o canapea mică. Scaunele erau răsturnate printre cioburi de