farfurii și pahare, sertarele mobilei de bucătărie fuseseră demontate și abandonate pe jos. În penumbră, cavitățile în care fuseseră cândva inserate semănau cu criptele unui cimitir care așteptau să fie ocupate.

Soldații SS întorseseră totul cu susul în jos. Deci așa avea loc extirparea! Îmi rămâneau obiectele, nevoia de a atinge ceea ce îi aparținuse, acum, că Elfriede nu mai era.

Am tras aer în piept și am înaintat, până am ajuns în fața unei perdele. Am dat-o la o parte ezitând, cu o senzație de violare. În dormitor, lenjeria și hainele erau împrăștiate pe podeaua din lemn. Cearșafurile, smulse de pe saltea, erau o grămadă de cârpe pe care stătea suspendată o pernă descusută.

Lumea s-a frânt după dispariția lui Elfriede, iar eu am rămas în acea lume fără măcar să am un corp pe care să-l plâng. Din nou.

Am îngenuncheat peste haine, le-am mângâiat. Nu i-am atins niciodată chipul osos, obrajii, și nici vânătăile de pe picioare pe care eu i le făcusem. Rămân alături de tine, i-am jurat în baia din cazarmă. Dar în acel moment euforia noastră de școlărițe s-a stins.

M-am întins pe jos, am adunat hainele din jurul meu sub gât, cu fața lipită de podea. Nu aveau un miros, nu al ei, sau poate că eu îl uitasem deja.

Când pierzi o persoană, durerea îți aparține, pentru că nu o vei mai vedea niciodată, nu îi vei mai auzi vocea, pentru că fără ea crezi că nu vei rezista. Durerea este egoistă: asta mă mâhnea.

Dar în timp ce zăceam printre hainele ei, enormitatea tragediei s-a arătat pe de-a-ntregul. Era un eveniment atât de mare, intolerabil, care mi-a paralizat durerea, a înecat-o. S-a extins atât de mult, încât a ocupat fiecare centimetru din univers, devenind dovada a ceea ce umanitatea era capabilă să facă.

Mă familiarizasem cu sângele închis la culoare al lui Elfriede, doar ca să nu-l văd pe al meu. Dar sângele celorlalți îl suporți? mă întrebase ea.

Dintr-odată, mi s-a făcut poftă de aer. M-am ridicat și, ca să mă liniștesc, am început să adun hainele una câte una. Le-am scuturat ca să le întind cutele, agățându-le la locul lor. Cât de absurd e să pui lucrurile în ordine, ca și când ar ajuta la ceva, ca și când ea s-ar putea întoarce. Am împăturit lenjeria, am pus-o în sertarele din șifonier, am tras cearșafurile peste saltea și le-am întins, apoi m-am ocupat de perna ciopârțită.

Când am băgat mâna în fața de pernă ca să aranjez lâna, l-am găsit. Ceva dur și rece. L-am scos din sculurile aspre și l-am văzut. Un inel de aur: o verighetă.

Am tresărit. Și Elfriede fusese căsătorită? Cine era bărbatul pe care-l iubea? De ce nu mi-a spus nimic?

Câte lucruri am ținut ascunse una de alta! Este posibil să ne iubim unii pe alții mințindu-ne?

M-am uitat la inel mult timp, apoi l-am lăsat să cadă într-o cutie goală de pe noptieră. Dintr-un sertar deschis ieșea o cutiuță de metal. Era o tabacheră. Am deschis-o, mai era una, o ultimă țigară pe care nu o fumase. Am scos-o.

Mă uitam la ea între degetele mele – inelarul îmi era prins în strâmtoarea verighetei pe care mi-o dăruise Gregor într-o zi, cu cinci ani în urmă – și mi-am amintit de mâna lui Elfriede, care apropia țigara de buze, cu arătătorul și degetul mijlociu încleștate, care îi dădeau drumul o clipă și apoi o readuceau la buze, în orele petrecute în curte, sau ziua în care m-a închis în toaletă cu ea. Mi-am amintit mâna ei fără verighetă pe deget.

Pofta de aer devenise insuportabilă, trebuia să ies de acolo. Din impuls, am luat verigheta lui Elfriede, am strâns-o în pumn și am ieșit fugind.

47.

Mă întorc și îl găsesc pe Gregor din nou singur, cu ochii închiși. Mă așez lângă el, la fel cum făceam noaptea, în camera lui Pauline. Fără să deschidă ochii, îmi spune:

— Iartă-mă, nu voiam să te supăr.

De unde și-a dat seama că sunt eu?

— Nu-ți face griji, astăzi sunt puțin emotivă.

— Ai venit să mă vezi, îți doreai un moment de pace între noi, dar nu mi-e ușor să știu că nu mai am timp.

— Îmi pare rău, Gregor.

Aș vrea doar să-l ating. Să-i prind mâna într-a mea. Ar simți căldura și asta ar fi de ajuns.

Gregor deschide ochii, se întoarce către mine. Are un aer grav sau pierdut sau disperat, nu mai reușesc să-mi dau seama.

— Ai fost inaccesibilă, știi?

Zâmbește cât poate de tandru.

— Este greu să trăiești cu o persoană inaccesibilă, îmi înfig unghiile în palme, strâng din dinți.

Odată am citit într-o carte că nu există un loc în care să taci mai abisal decât în familiile germane. După ce s-a terminat războiul, nu aș fi putut să mărturisesc faptul că am lucrat pentru Hitler: aș fi suportat consecințele și poate că nu aș fi supraviețuit. Nu i-am spus nici măcar lui Gregor, nu pentru că nu aveam încredere în el, sigur că aveam încredere, dar n-aș fi putut să-i povestesc despre cantina din Krausendorf fără să-i povestesc despre cine a mâncat cu mine în fiecare zi, o fată care avea cuperoză, o femeie cu umeri lați și gura mare, una care făcuse avort și alta care se credea vrăjitoare, o fată obsedată de actrițe de film și o evreică. Ar fi trebuit să-i povestesc despre Elfriede, despre greșeala mea. Cea care le întrece pe toate celelalte în inventarul greșelilor și al secretelor. N-aș fi putut să-i mărturisesc că am avut încredere într-un locotenent nazist, același care a trimis-o într-un lagăr, același pe care eu l-am iubit. N-am spus niciodată nimic și nici nu voi spune. Tot ce am învățat din viață este să supraviețuiesc.

— Cu cât îți spuneam mai des că ești inaccesibilă, cu atât te închideai mai mult. Și acum faci asta.

Gregor tușește iar.

— Bea, te rog!

Iau paharul, i-l apropii de gură și îmi amintesc de vremea când făceam asta în camera lui