― Cam aşa… Numai că vă rog să nu mă întrebaţi nimic despre detaliile practice.

Coloanele printre care treceau creşteau în mărime, ajungînd la peste doi metri diametru. Imaginile se măreau şi ele; Era limpede că, din motive neîndoielnic excelente, ramanii preferau scara de unu la unu. Norton se întrebă cum depozitau în cazul acesta obiecte cu adevărat mari.

Pentru a mări suprafaţa investigată, cei patru exploratori se împrăştiaseră printre coloanele de cristal şi fotografiau cît puteau de repede să focalizeze aparatele pe imaginile schimbătoare. O şansă teribilă, îşi spunea Norton, simţind că nu o merita. Nu putea găsi ceva mai bun decît Catalogul Ilustrat al Obiectelor Ramane. Totuşi, din alt punct de vedere, constituia cel mai frustrant lucru. Nimic din ce exista acolo nu era palpabil; obiectele acelea, aparent solide, nu aveau realitate fizică.

Deşi cunoştea bine asta, Norton simţea un imbold nestăvilit de a îndrepta laserul asupra uneia din coloane, încît să ducă ceva material înapoi pe Pămînt. Imboldul era identic, îşi zise el ironic, cu cel ce împingea o maimuţă să apuce reflexia unei banane în oglindă.

Fotografia un soi de instrument optic, cînd strigătul lui Calvert îl făcu să alerge printre stîlpi.

― Şefule!… Karl!… Will!… priviţi aici!

Joe obişnuia să dea frîu liber entuziasmului, însă ceea ce descoperise, justifica orice explozie de încîntare.

În interiorul unei coloane cu diametrul de doi metri, se găsea o haină sau o uniformă complicată, croită în mod vădit pentru o fiinţă cu poziţie verticală, mult mai înaltă decît un om. O bandă metalică îngustă părea că înconjoară pieptul, toracele sau altă diviziune necunoscută zoologiei terestre. Din ea se înălţau trei suporţi subţiri, răsfrînţi în afară şi terminîndu-se printr-o centură perfect circulară, cu impresionantul diametru de un metru. În jurul ei, bucle echidistante păreau să fie folosite pentru membrele superioare sau braţe. De asemeni trei…

Existau şi numeroase buzunare, catarame şi banduliere de unde ieşeau unelte (ori arme?), tuburi şi conductori electrici, ba chiar şi nişte cutiuţe negre perfect normale într-un laborator electronic pe Pămînt. Întreg aranjamentul avea complexitatea unui costum spaţial, deşi evident, nu oferea prea multă protecţie fiinţei care-l purta.

Să fi fost creatura aceea un raman? se întrebă Norton. Nu vom afla probabil niciodată, dar cu certitudine a fost o fiinţă inteligentă ― un animal nu s-ar fi descurcat în echipamentul sofisticat.

― Cam doi metri jumătate înălţime, remarcă Mercer gînditor, fără să mai socotim capul… indiferent cum o fi arătat.

― Cu trei braţe… şi probabil trei picioare. Aceeaşi alcătuire ca a Păianjenilor, la o scară mult mai mare. Credeţi că-i o coincidenţă?

― Probabil că nu. Noi construim roboţii după imaginea noastră; ne putem aştepta ca şi ramanii să procedeze la fel.

Neobişnuit de tăcut, Joe Calvert privea obiectul cu veneraţie.

― Oare ei ştiu că sîntem aici?

― Mă îndoiesc, replică Mercer. N-am atins nici măcar pragul conştiinţei lor, deşi mercurienii s-au străduit din greu.

Continuau să privească, incapabili să se urnească din loc, atunci cînd Pieter îi chemă din Butuc cu o voce alarmată.

― Şefule… ar fi bine să ieşiţi!

― Ce se-ntîmplă? Vin bioţii?

― Nu… ceva mult mai serios. Se sting luminile.

43. RETRAGERE

Ieşind grăbit prin orificiul decupat cu laserul, lui Norton zări cei şase sori ai lui Rama strălucind tot atît de puternic cît şi înainte. Cu siguranţă Pieter făcuse o greşeală… chiar dacă nu-i stătea în fire.

Pieter însă îi prevăzuse reacţia cu exactitate.

― S-a întîmplat atît de lent, explică el pe un ton de scuză, încît am remarcat diferenţa tîrziu. Nu-i nici o greşeală, am făcut măsurători. Nivelul de lumină a scăzut cu patruzeci la sută.

Acum, cînd ochii i se reacomodau după obscuritatea din templul de cristal, Norton îl putea crede. Ziua cea lungă a lui Rama se apropia de sfîrşit.

Deşi era la fel de cald, comandantul se înfioră. Mai încercase o dată senzaţia, într-o zi minunată de vară, pe Pămînt. Atunci lumina pălise în mod inexplicabil, de parcă întunericul venea din aer, de parcă soarele şi-ar fi pierdut puterea. Pe cer nu se zăreau nori. Abia după aceea îşi amintise că avea loc o eclipsă parţială.

― Asta-i, făcu încruntat. Plecăm… Abandonaţi tot echipamentul… Nu vom mai avea nevoie de el.

Spera ca planul său să se dovedească inspirat. Alesese Londra pentru incursiune, deoarece nici un alt oraş nu se găsea atît de aproape de scară; piciorul lui Beta se afla la numai patru kilometri depărtare.

Porniră în acel trap regulat şi săltăreţ ce constituia modul cel mai confortabil de deplasare la o jumătate de g. Norton impuse un ritm apreciat să-i conducă, fără eforturi deosebite, în cel mai scurt timp, la marginea Cîmpiei. Era extrem de conştient de cei opt kilometri de escaladat, odată ajunşi pe Beta, totuşi considera că avea să se simtă mult mai liniştit în timpul ascensiunii.

Prima zguduitură îi surprinse relativ aproape de scară. Fusese destul de slabă şi, instinctiv, Norton se întoarse spre sud, aşteptîndu-se să vadă un nou foc de artificii în jurul Coarnelor. Rama însă nu părea să se repete vreodată; dacă între piscurile ascuţite ca nişte ace avusese Ioc o descărcare electrică, ea fusese prea slabă pentru a fi vizibilă.

― Puntea, chemă el, aţi simţit?

― Da, şefule, un seism uşor. Poate o altă schimbare de traiectorie. Supraveghem giroscopul… încă nimic. Staţi puţin! A afişat! Detectabil… sub un microradian pe secundă, dar constant.

Rama începuse deci să se răsucească, deşi imperceptibil. Poate că şocurile anterioare reprezentaseră alarme false, dar acum se întîmpla cu adevărat.

― Viteza creşte… cinci microradiani. Hei! Pe acesta l-aţi simţit?

― Sigur că da. Conectaţi toate sistemele navei. E posibil să plecăm pe neaşteptate.

― Vă aşteptaţi la o schimbare de orbită? Pînă la periheliu mai avem…

― Nu cred că Rama se comportă după manualele noastre. Sîntem aproape de Beta. Ne odihnim cinci minute.

Cinci minute nu era mult, totuşi părură o eternitate. Nu mai exista nici o îndoială că lumina scădea în