― Dumneata n-ai decît s-o iei la goană, şefule, însă eu vreau să plec cu fruntea sus. Şi întîmplător, am ajuns să ştiu.. de ce bioţii sînt atît de politicoşi cu noi.

― E cam tîrziu pentru o nouă teorie.

― Oricum, v-o spun. Ei cred că sîntem Ramani. Nu fac deosebire între două organisme care trăiesc pe bază de oxigen.

― N-aş zice că sînt chiar atît de proşti.

― Nu-i vorba de prostie. Aşa au fost programaţi, iar noi pur şi simplu nu ne încadrăm în sistemul lor de referinţă.

― Poate că ai dreptate. Vom afla… de îndată ce începem lucrul în Londra.

Lui Joe Calvert îi plăcuseră întotdeauna vechile filme cu spargeri de bănci, dar nu se aşteptase să fie implicat într-una. În esenţă, exact cu asta se ocupa în prezent.

Străzile pustii ale „Londrei” păreau ameninţătoare, deşi îşi dădea seama că la mijloc era doar închipuirea conştiinţei sale vinovate. Nu credea ca structurile etanşe şi lipsite de ferestre din jur să fie pline de creaturi, gata să ţîşnească în hoarde furioase de îndată ce invadatorii s-ar fi atins de proprietatea lor. De fapt, era convins că întregul complex, la fel ca şi celelalte oraşe, constituia un soi de depozit uriaş.

Simţea şi o altă teamă, de asemenea bazată pe vizionarea străvechilor filme poliţiste. Poate că nu existau sonerii de alarmă şi sirene urlînd îngrozitor, însă părea raţionai ca Rama să posede un sistem de avertizare. Altminteri, cum să ştie bioţii cînd şi unde să intervină?

― Cei fără ochelari de protecţie, întoarceţi capetele! ordonă Myron.

Aerul se încinse sub raza arzătorului cu laser, se simţi mirosul oxizilor de azot, apoi se auzi un sfîrîit constant pe măsură ce tăişul de foc pătrundea către taine ascunse încă dinainte de apariţia omului.

Nici un material nu rezista în faţa acelei concentrări de energie şi tăietura continuă, uşor, cu un avans de cîţiva metri pe minut. într-un timp scurt se decupa o porţiune suficient de mare să permită trecerea unui om.

Deoarece secţiunea tăiată nu se mişca, Myron o ciocăni uşor, apoi mai tare şi în cele din urmă o izbi cu toată puterea. Ea căzu înăuntru cu un bubuit găunos, reverberant.

Aşa cum se întîmplase şi cînd intrase pentru prima dată în Rama, Norton îşi aminti de cel care deschisese anticul mormînt egiptean. Nu se aştepta să vadă sclipirea aurului, de fapt nu avea nici o, idee preconcepută în vreme ce se tîra prin deschizătură, ţinînd lanterna îndreptată înainte.

Un templu grecesc, construit din cristal ― aceasta fu prima impresie. Un templu ticsit de coloane din sticlă, largi de un metru şi înalte din podea pînă în tavan. Sute şi sute, dispărînd în întunericul unde nu pătrundea lumina lanternei sale.

Înaintă către stîlpul cel mai apropiat şi-i lumină interiorul. Refractată ca printr-o lentilă circulară, raza de lumină ieşi prin partea opusă, focalizată şi refocalizată, atenuîndu-se în pădurea de stîlpi din spate. Norton încerca senzaţia că se găseşte în plină demonstraţie de efecte ale opticii.

― Foarte frumos, remarcă Mercer, dar ce sens are? Cui îi trebuie o pădure de coloane cristaline?

Norton ciocăni încetişor în coloană. Suna a solid, un zgomot de natură metalică. Era atît de derutat încît se conformă unui sfat auzit cu multă vreme în urmă: cînd nu eşti sigur de ceva, taci din gură şi mergi mai departe.

Ajungînd la următoarea coloană, absolut identică cu cea dintîi, îl auzi pe Mercer exclamînd surprins:

― Aş fi jurat că stîlpul ăsta-i gol… acum înăuntru e ceva. Norton privi rapid înapoi.

― Unde? Nu văd nimic.

Urmări cu privirea degetul celuilalt. Nu indica nimic, coloana era în continuare transparentă.

― Nu vezi? întrebă Mercer neîncrezător. Vino în partea asta. La naiba… am pierdut-o!

― Ce se întîmplă aici? exclamă Calvert. Abia după cîteva minute, reuşi să priceapă cît de cît despre ce era vorba.

Coloanele nu erau transparente din orice unghi şi luminăţie. Dacă le ocoleai, în interior apăreau brusc forme aidoma insectelor prinse în chihlimbar, care apoi dispăreau din nou. În total cîteva duzini, toate diferite. Păreau absolut reale şi solide, deşi aparent, unele ocupau un acelaşi volum.

― Holograme, constată Calvert. Un muzeu ca pe Pămînt.

Era explicaţia cea mai plauzibilă şi de aceea Norton o privi cu suspiciune. Îndoielile lui sporiră pe măsură ce examină celelalte coloane şi catalogă imaginile din ele.

Unelte manuale (deşi pentru mîini uriaşe şi ciudate), containere, maşinării micuţe cu claviatură ce păreau construite pentru mîini cu peste cinci degete, instrumente ştiinţifice, ustensile surprinzător de casnice, incluzînd cuţite şi farfurii care, exceptînd mărimea, n-ar fi părut nelalocul lor pe o masă pămînteană… toate împreună cu sute de alte obiecte mai greu de identificat, adesea îngrămădite în aceeaşi coloană. Un muzeu ar fi avut cu siguranţă o logică în aranjament, o clasificare a obiectelor cu însuşiri comune. Aici se găsea însă o adunătură aleatoare de unelte şi aparate.

Fotografiaseră imaginile ciudate din interiorul mai multor stîlpi de cristal, cînd imensa varietate a exponatelor îi oferi lui Norton, o idee. Poate că nu era vorba de o colecţie, ci de un catalog, indexat după un sistem bizar, însă perfect logic. Se gîndi la succesiunea lipsită de sens a oricărui dicţionar sau liste alfabetice şi le expuse celorlalţi teoria sa.

― Înţeleg ce vrei să spui, zise Mercer. Ramanii ar putea fi la fel de surprinşi văzînd că noi punem alături… ăă… camele şi camerele TV.

― Sau cărţile şi cănile, adăugă Calvert după cîteva secunde de gîndire. Puteai juca ore întregi jocul, sporind mereu diferenţa termenilor alăturaţi.

― Exact, încuviinţă Norton. Aici ar fi un index pentru imagini tridimensionale, prototipuri, planuri, dacă vreţi să le numiţi astfel.

― În ce scop?

― Păi, teoria legată de bioţi… ipoteza că nu apar decît atunci cînd e nevoie de ei, fiind creaţi pe loc, sintetizaţi din coduri stocate undeva.

― Aha, făcu Mercer încet, şi apăsat. Adică, cînd un Raman are nevoie de „ceva” de pus