pe Mercur îl observau îndreptîndu-se hotărît spre bombă, la mai puţin de doi kilometri de ea. Nu va exista nici o îndoială asupra intenţiilor sale şi pesemne se întrebau dacă nu le dusese deja la bun sfîrşit.

Al doilea mănunchi de cabluri cedă tot atît de uşor; ca orice meseriaş bun, Rodrigo îşi alesese perfect sculele. Bomba fusese dezamorsată sau, pentru a respecta adevărul, nu mai putea fi detonată prin telecomandă.

Exista totuşi o a doua posibilitate pe care nu îşi permitea să o ignore. Nu se vedeau focoase externe, dar puteau fi ascunse în interior. Mercurienii continuau să deţină controlul asupra rachetei, fiind capabili s-o izbească de Rama oricînd ar fi dorit. Locotenentul nu-şi terminase încă misiunea.

Peste cinci minute, undeva într-o sală de control de pe Mercur, aveau să-l vadă tîrîndu-se pe suprafaţa exterioară a rachetei, cu cleştii ce neutralizaseră cea mai puternică armă construită vreodată de om. Aproape că era tentat să fluture mîna spre camera de luat vederi, însă considera că ar fi pârul lipsit de demnitate. La urma urmei intra în istorie. În următorii ani, milioane de oameni aveau să privească scena aceasta, doar dacă mercurienii nu vor distruge înregistrările într-un acces de furie; cu greu i-ar fi putut acuza pentru aşa ceva.

Ajunse la baza antenei şi, călcînd pe mîini, pluti spre disc. Cleştele tăie rapid sistemul multiplu de alimentare, mestecînd totodată cablurile şi comenzile laser. După ce tăie ultimul cablu, antena începu să se rotească lent. Mişcarea neaşteptată îl surprinse, pînă cînd realiză că distrusese ghidajul automat spre Mercur. În exact cinci minute, mercurienii aveau să piardă orice legătură cu servitorul lor. Un servitor nu numai neputincios, ci de asemeni surd şi orb.

Rodrigo urcă încetişor pînă la scooter, desfăcu ancorele şi-l răsuci pînă ce amortizoarele de şoc anterioare se proptiră de rachetă, cît mâi aproape de centrul de greutate. Declanşă impulsul maxim şi-l menţinu douăzeci de secunde.

Împingînd un obiect cu o masă mult mai mare decît a sa, scooterul răspunse foarte lent. Bărbatul întrerupse jetul reactiv şi citi cu atenţie noul vector viteză al rachetei.

Urma să treacă departe pe lîngă Rama şi oricînd, în viitor, să fie localizabilă cu precizie. În definitiv, piesa valora extrem de mult.

Locotenentul Rodrigo era un om de o cinste patologică. Nu voia ca mercurienii să-l acuze de pierderea proprietăţii lor.

41. EROU

„Draga mea”, începuse Norton, „aiureala asta ne-a costat mai bine de o zi, dar cel puţin mi-a oferit şansa să vorbesc cu tine.

Mă aflu tot în navă, care s-a întors în punctul de staţionare de pe axa polară. Acum o oră l-am cules pe Rod; arăta de parcă ar fi terminat un cart fără probleme. Cred că nici unul dintre noi nu va mai fi primit vreodată pe Mercur şi mă întreb dacă la întoarcerea pe Pămînt vom fi socotiţi eroi sau ticăloşi. Eu însă mă simt cu conştiinţa împăcată, sînt convins că am făcut ceea ce se cuvenea. Mă întreb dacă Ramanii ne vor spune vreodată mulţumesc.

Mai rămînem aici două zile; spre deosebire de Rama, nu avem un blindaj gros de un kilometru, capabil să ne apere de soare. Învelişul navei noastre are deja cîteva puncte fierbinţi, periculoase şi a trebuit să facem ecranări locale. Dar iartă-mă, nu vreau să te plictisesc cu probleme tehnice…

Mai dispunem deci de timp pentru încă o expediţie în Rama şi intenţionez să profit cît mai mult de ea. Nu te teme… nu-mi voi asuma riscuri”.

Opri înregistrarea. Ultima afirmaţie era, ca să folosească un eufemism, o denaturare a adevărului. Fiecare clipă petrecută în Rama ascundea pericole şi incertitudine; acolo nimeni nu se simţea realmente sigur, în prezenţa unor forţe depăşindu-i înţelegerea. Iar în acea explorare finală, ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată şi că alte operaţiuni nu vor mai fi planificate, intenţiona să-şi forţeze şansa pînă la capăt.

„Deci, peste patruzeci şi opt de ore vom încheia misiunea. Nu ştim încă ce se va întîmpla atunci. După cum ştii, practic am utilizat tot combustibilul ca să ajungem pe orbită. Continui să mă întreb dacă un cargou cu combustibil ne va intercepta la timp pentru a reveni pe Pămînt, ori dacă vom sfîrşi căzînd pe Marte. „Oricum, de Crăciun ar trebui să fiu acasă. Spune-i lui Junior că-mi pare rău că nu-i pot aduce un pui de biot; nu există aşa ceva…

Sîntem cu toţii sănătoşi, însă foarte obosiţi. Mi-am cîştigat un concediu lung şi vom recupera timpul pierdut. Indiferent ce se va zice despre mine, tu să afirmi că eşti măritată cu un erou. Cîte soţii au un bărbat care a salvat o lume?”

Ca întotdeauna înainte de a copia banda, o ascultă cu atenţie să se convingă dacă se potrivea ambelor sale familii. Îl supăra gîndul că nu ştia pe care dintre ele avea s-o vadă mai întîi; de obicei, programul său îl stabileau, cu cel puţin un an înainte, mişcările inexorabile ale planetelor.

Dar asta se întîmpla în vremurile premergătoare lui Rama; acum, nimic nu avea să mai fie ca înainte.

42. TEMPLUL DE CRISTAL

― Dacă încercăm, întrebă Karl Mercer, crezi că bioţii no vor opri?

― S-ar putea, e unul din lucrurile pe care vreau să le aflu. De ce mă priveşti aşa?

Mercer zîmbea larg şi misterios cum avea obiceiul, ca pentru o glumă ce putea sau nu s-o împărtăşească tovarăşilor din echipaj.

― Mă întrebam, şefule, dacă nu cumva crezi că Rama îţi aparţine. Pînă acum te-ai opus oricărei încercări de a forţa clădirile. De ce ţi-ai schimbat părerea? Mercurienii ţi-au dat alte idei?

Norton începu să rîdă, apoi se opri. Întrebarea era abilă şi nu putea fi sigur că răspunsul evident era şi cel bun.

― Poate că am fost prea prudent… am încercat să evite orice fel de necazuri. Dar asta-i ultima noastră şansă; dacă vom fi obligaţi să ne retragem, nu vom mai pierde cine ştie ce.

― Presupunînd că ne-am retrage în perfectă stare.

― Bineînţeles. Totuşi, bioţii nu s-au dovedit niciodată ostili şi, exceptîndu-i pe Păianjeni, nu