discutau problema invocării spiritelor pe un ton extrem de politicos, formal, de parcă ar fi fost două doamne din Nişantaşi care se cunoşteau de multă vreme şi care se preţuiau reciproc, de la distanţă. Füsun, despre care socoteam că avea o educaţie religioasă

precară, a spus că spiritele existau, desigur, „aşa cum ne spunea propria religie“, dar că strădania noastră, a celor care vieţuiam în lumea aceasta, de a vorbi cu ele era contrară

credinţei şi reprezenta un păcat. Aceasta era părerea tatălui ei, către care a aruncat o privire şi care se afla la masă alăturată.

         - Odată, acum trei ani, am nesocotit cuvântul tatei și am participat, de curiozitate, la o şedinţă de invocare a spiritelor, alături de colegele mele de liceu, a spus Füsun Am scris pe o hârtie, fără să judec prea mult, numele unui prieten din copilărie la care ţinusem foarte mult şi căruia-i pierdusem urma... Dar spiritul celui căruia-i scrisesem acolo numele fără convingere, ba chiar în bătaie de joc, mai mult, ca să mă aflu şi eu în treabă, a venit, iar eu am avut mari

remuşcări.

         - De ce?

         - Mi-am dat imediat seama, după felul în care se cutremura cana, că Necdet, prietenul meu dispărut, suferise foarte mult. Pe măsură ce cana tresălta, de parcă s-ar fi zguduit de la sine, simţeam că Necdet voia să-mi spună ceva. Apoi, deodată, s-a aşternut tăcerea... Toată lumea a spus că persoana respectivă murise chiar atunci... De unde ştiau?

         - De unde să ştie? a spus Sibel.

         - În aceeaşi seară, în timp ce căutam prin dulapuri o mănuşă pierdută, am găsit în fundul unui sertar o mănuşă pe care mi-o dăruise Necdet cu ani în urmă. Poate că era vorba de o coincidenţă... Eu n-am considerat însă că era aşa. Am dedus de aici că atunci când îi pierdem pe cei dragi, nu trebuie să-i tulburăm cu jocurile de invocare a spiritelor... Un obiect menit să ne amintească de ei, ştiu eu, chiar şi un cercel, de pildă, ne poate mângâia cu mult mai profund, vreme de ani de zile.

         - Draga mea Füsun, iubita mea, haide să mergem acasă, a spus tanti Nesibe. Mâine dimineaţă ai examen, ca să nu mai spun că, uite, tatălui tău i se închid ochii.

         - Încă un minut, mamă! a spus Füsun, hotărâtă.

         - Nici eu nu cred deloc în invocarea spiritelor, a spus Sibel. Dar nu ratez niciodată, când sunt invitată să particip la asemenea lucruri, jocurile la care se dedau oamenii, ca să văd de ce anume se tem.

         - Dacă vă este foarte dor de un om pe care-l iubiţi, ce anume preferaţi? a întrebat Füsun. Să vă reuniţi prietenii și să-i invocaţi spiritul, sau să descoperiţi un lucru care-i

aparținea cândva - o cutie de ţigări, de pildă?

         În timp ce Sibel căuta un răspuns elegant, Füsun s-a ridicat brusc, s-a întins spre masa de alături, a luat o geantă și ne-a aşezat-o în faţă.

         Cât despre geanta aceasta, ea îmi aduce aminte de rușinea mea, de jena de a vă fi vândut un lucru contrafăcut, a spus eu.

         Nici măcar nu-mi dădusem seama, când o văzusem, la început, pe braţul lui Füsun, că era vorba de geanta ,,aceea“. Dar oare n-o cumpărasem eu de la buticul Şanzelize, de la

Șenay Hanim, cu puţin timp înaintea celei mai fericite clipe a vieții mele, pentru ca apoi să mă întâlnesc pe stradă cu Füsun și s-o aduc înapoi, la blocul Compasiunea? Geanta Jenny Colon se afla acolo şi cu o zi înainte. Cum de ajunsese în locul acela? Eram confuz, de parca m-aş fi aflat în faţa unui scamator.

         Geanta aceea vi se potriveşte foarte bine, a spus Sibel. Se armonizează atât de bine cu nuantele dumneavoastră de portocaliu şi cu pălăria, încât v-am invidiat de cum v-am

văzut. Imi pare rău că am trimis-o înapoi. Sunteţi foarte frumoasă!

         Mi-am dat seama că Şenay Hanim avea multe alte genţi Jenny Colon contrafăcute. Pesemne că dupã ce mi-o vânduse mie pe aceea, pusese o alta, nouă, în vitrina buticului Şanzelize și-i dăduse una şi lui Füsun, ca s-o poarte în seara aceea.

         - După ce v-aţi dat seama că geanta era falsă, n-aţi mai dat deloc pe la Şanzelize, a spus Füsun, zâmbindu-i lui Sibel cu drăgălăşenie. Asta m-a necăjit, dar aveţi, desigur, foarte

mare dreptate.

         A deschis geanta şi i-a arătat interiorul acesteia.

         - Maiştrii noşti imită, cu siguranţă, foarte bine produsele europene, dar bineînţeles că cei ca dumneavoastrã, care ştiu despre ce e vorba, îşi dau seama din ochi că marfurile lor nu

sunt autentice. Am să vă spun însă acum ceva.

         A înghitit o clipă în sec, a tăcut şi am crezut că urma să plângă. Dar s-a recules şi a început să-şi rostească, încruntată, discursul, pe care socoteam că-l pregătise cu grijă de-acasă:

         - Pentru mine n-are nici o importanţă dacă un lucru este de producţie europeană sau nu... Nu mi se pare important nici că e autentic sau fals... După mine, oamenii nu vor să se folosească de o imitație pentru că se tem că s-ar putea „deduce că lucrul acela a fost cumpărat ieftin“, niciducum pentru că ar fi vorba de o contrafacere. Pentru mine, partea proastă este, desigur, că nu se acordă însemnătate obiectului în sine, ci mărcii pe care o poartă acesta. Există, cu alte cuvinte, oameni care nu acordă însemnătate propriilor sentimente, ci spuselor celorlalţi... (M-a privit o clipă.) Am să-mi amintesc mulţi ani de această seară, datorită genții. Vă felicit din inimă, a fost o petrecere de neuitat.

         Draga mea s-a ridicat în picioare şi ne-a sărutat pe obraji strângându-ne amândurora mâinile. Tocmai când era pe picior de plecare, ochii i-au căzut asupra lui Zaim, care se

apropia de masa alăturată, şi s-a întors spre Sibel:

         - Zaim Bey şi logodnicul dumneavoastră sunt foarte buni prieteni, nu-i aşa? a întrebat ea.

         - Da, aşa este, a spus Sibel.

         În timp ce Füsun îl lua pe tatăl ei de braţ şi pleca, Sibel, a spus:

         - De ce m-a întrebat asta?

         Dar nu părea s-o dispreţuiască: se poate spune că nutrea faţă de ea o afecţiune deosebită, ba chiar duioşie.

         În timp ce Füsun se îndepărta puţin câte puţin, încadrată