Zaim s-a aşezat la masa noastră, alături de mine:

         - La masa din spate, unde stăteau cei de la companie, s-au făcut toată seara glume pe socoteala ta şi a lui Sibel, a spus el. Te previn, ca prieten.

         - Nu se poate, ca să vezi! Ce fel de glume?

         - Kenan i-a povestit lui Füsun, iar ea mi-a povestit mie... Füsun avea inima zdrobită. Pentru că cei de la Satsat ştiau că în fiecare seară, după ce pleca toată lumea, te întâlneai cu

Sibel şi făceaţi dragoste pe canapeaua din biroul patronului...

La asta se refereau glumele.

         - Ce s-a mai întâmplat acum? a întrebat Sibel, revenind la noi. Ce te-a indispus iar?

25

Calvarul aşteptării

         N-am putut dormi toată noaptea. Mă temeam să n-o pierd pe Füsun. De fapt, în ultimele săptămâni mă văzusem destul de rar cu Sibel la Satsat, dar amănuntul acesta nu mai avea

acum nici o valoare. Către dimineaţă am ațipit puțin. Apoi, de cum m-am trezit, m-am bărbierit, am ieşit în oraş şi am hoinărit multă vreme pe străzi. La întoarcere am lungit

drumul şi am trecut prin faţa clădirii Universităţii Tehnice din Taşkişla, veche de o sută cincisprezece ani, unde dădea examen Füsun. In jurul porţii impunătoare pe care ieşeau

cândva ofiţeri otomani cu fesuri şi mustăţi în furculiţă, ce fuseseră la instructie 1, stăteau, înşiraţi pe mai multe rânduri, mame îmbrobodite cu basmale şi taţi care trăgeau din ţigară,

în aşteptarea copiilor, care dădeau atunci examen. Ochii mei au căutat-o zadarnic pe tanti Nesibe printre părinţii care citeau ziare, stăteau la taifas ori contemplau cerul cu priviri

absente. Între ferestrele înalte ale clădirii de piatră se mai vedeau încă orificiile provocate de gloanţele soldaţilor din Armata Acţiunii, care îl detronase pe sultanul Abdülhamit cu şaizeci şi şase de ani în urmă. Am ridicat ochii către una dintre ferestrele acelea, implorându-l pe Dumnezeu s~o ajute pe Füsun, care se afla înăuntru şi răspundea la întrebări, şi să mi-o trimită după examen voioasă şi plină de voie bună.

         Dar Füsun n-a venit în ziua aceea la blocul Compasiunea. Mă gândeam că era furioasă pe mine şi că avea să-i treacă. Când soarele puternic de iunie a ajuns să încingă încăperea,

strecurându-se printre draperii, trecuseră deja două ore de la ora noastră obişnuită de întâlnire. Vederea patului gol mă făcea să sufăr, aşa încât am ieşit din nou, am bătut străzile

    1. Campusul de la Taşkişla (literal, „cazarma de piatră“) adăpostea în perioada otomană o cazarmã; Taşkişla este astăzi una dintre cele mai renumite clădiri istorice din Istanbul.

şi am încercat să mă conving singur, uitându-mă la soldați care-şi omorau vremea prin parcuri duminica după-amiaza la familiile fericite, însoţite de copii, care aruncau grăunțe porumbeilor, la persoanele aşezate pe băncile de pe ţărmul mării, care contemplau vapoarele sau îşi citeau ziarele, că Füsun avea să se arate a doua zi, la ora noastră obişnuită N-a venit însă nici a doua zi, nici în următoarele patru zile.

         Mă duceam în fiecare zi la blocul Compasiunea, la ora la care ne vedeam de obicei, şi începeam să aştept. Când mi-am dat seama că aşteptarea nu făcea decât să-mi sporească

suferinţa, pentru că ajungeam la apartament devreme, am decis să nu mă mai duc acolo înainte de două fără cinci. Pătrundeam în casă tremurând de nerăbdare; în primele

zece-cincisprezece minute, dragostea mea se îngemăna cu durerea şi speranţa, iar durerea, pe care o percepeam undeva între pântece şi inimă, intra în conflict cu emoţia, pe care o percepeam în nas şi frunte. Din vreme în vreme aruncam câte o privire printre draperii, afară, rămâneam cu ochii pironiţi asupra petelor de rugină care mâncau felinarul aflat în faţa intrării, făceam puţină ordine prin cameră, ascultam sunetele iscate de paşii celor ce treceau pe strada aflată cu un etaj mai jos decât mine, iar uneori asemuiam pocnetul hotărât al tocurilor vreunei încălţări de damă cu zgomotul paşilor ei. Dar sunetele de paşi treceau mai departe, fără a încetini, şi îmi dădeam seama, întristat, că persoana care închidea uşa de la intrare iscând un zgomot uşor, asemenea celui făcut de ea, era altcineva - o persoană care ieşea din bloc.

         Aş putea istorisi cel mai bine modul în care îmi petreceam cele zece-cincisprezece minute în care ajungeam să accept treptat că Füsun n-avea să mai apară în ziua aceea cu ajutorul ceasului, al beţelor arse şi al mănunchiurilor de chibrituri. Ascultam tălăzuirea durerii pe care o purtam în mine rătăcind prin camere, privind pe fereastră sau, uneori, înţepenind în

vreun cotlon, fără a face vreo mişcare. Ceasurile din apartament ticăiau, iar în răstimpul acela mintea mea să căznea să domolească durerea, jucându-se cu minutele şi secundele. In minutele care se scurgeau până la ora întâlnirii noastre obişnuite, în sufletul meu înmugurea, precum o floare de primăvară, sentimentul că ,,astăzi, da, acum vine“. In clipele acelea, îmi doream ca timpul să se scurgă mai repede, aşa încât să mă văd mai degrabă cu iubita mea. Dar cele cinci minute refuzau să treacă. Cugetam o clipă, cu limpezime, că, de fapt, mă amăgisem singur, că, la drept vorbind, nu voiam deloc să treacă timpul, pentru că Füsun n-avea, poate,

să vină. Când se făcea ora douã fix nu mai izbuteam să-mi dau seama dacă trebuia să mă bucur că venise ora întâlnirii, sau să mă intristez, pentru că fiecare clipă care se scurgea

din acel moment diminua posibilitatea sosirii ei. Deoarece știam, asemenea călătorului aflat pe un vapor care se îndepărtează de debarcader, că fiecare secundă care trecea mă îndepărta, de fapt, de iubita mea, pe care o lăsam în urmă, încercam să mă conving că nu trecuseră prea multe minute şi, spre a reuşi acest lucru, concepeam în minte mici „mănunchiuri“ de clipe şi minute. Nu trebuia să mă întristez secundă de secundă şi minut de minut, ci doar o dată la cinci minute! Folosindu-mă de această metodă sfârşeam prin a amâna până în ultimul minut durerea pe care o încercam vreme de cinci minute. Când era imposibil să mai neg că

trecuseră primele cinci minute, adică atunci când se vădea că