întârzia, durerea îmi străpungea inima ca un piron; mă gândeam, disperat, că Füsun venea întotdeauna la întâlniri cu cinci-zece minute mai târziu (atunci nu-mi mai puteam da seama cât de real era acest lucru), iar în primele minute ale următorului „mănunchi“ de cinci minute sufeream mai puţin - îmi imaginam, plin de speranţă, că urma să sune la ușă în curând şi că, aşa cum se intâmplase la cea de-a doua întâlnire a noastră, aveam să mă pomenesc deodată cu ea în fața mea. Imi imaginam că, atunci când avea să sune la uşă, aveam să mă supăr pe ea pentru că nu venise in celelalte zile, sau că aveam s-o iert de îndată ce aveam s-o văd. Aceste reverii, care durau foarte puţin, erau însoţite şi de amintiri, iar atunci imi aminteau de ea ceaşca aceasta, din care băuse Füsun ceai la prima noastră întâlnire, sau vaza aceasta mică, veche, pe care o luase în mână fără vreo ţintă precisă, în timp ce se-nvârtea nerăbdătoare prin apartament. După ce mă

încăpăţânam puțin să nu admit, de disperare, că trecuseră și cel de-al patrulea, şi cel de-al cincilea minut din acele „mănunchiuri“ de cinci minute, raţiunea mea era silită să admită că n-avea să vină nici în ziua aceea, iar durerea pe care o purtam în mine devenea atât de intensă incât, pentru a o putea indura, mă repezeam în pat, de parcă aş fi fost bolnav.

 

 

 

26

 

 

Localizarea anatomică a suferinței

din dragoste

 

 

 

         Am făcut un semn pe această imagine aflată pe afişele publicitare consacrate analgezicului Paradison, care înfăţişează interiorul organismului şi care îmi atrăsese pe atunci

atenţia în vitrinele farmaciilor din Istanbul, ca să le pot arăta vizitatorilor muzeului nostru zonele în care s-a ivit, s-a amplificat şi a difuzat durerea pe care mi-o pricinuia dragostea. Trebuie să precizez, pentru cititorii care n-au cum să vadă muzeul, că punctul în care durerea atingea cea mai mare intensitate se găseşte în zona superioară stângă a stomacului. Atunci când prindea să se-nteţească, durerea se răspândea imediat, aşa cum se vede în figura amintită, în golul dintre piept şi stomac. În asemenea momente nu se mai mărginea la partea stângă a trupului, ci migra şi în partea dreaptă. Aveam senzaţia că cineva răsucea în mine o şurubelniţă sau o bucată de fier înroşit în foc, care îmi era înfiptă apoi în carne. Era ca şi cum în tot pântecele, începând cu stomacul, mi s-ar fi acumulat fluide înţepătoare, acide, ca şi cum de organele mele interne s-ar fi lipit mici stele de mare, usturătoare şi lipicioase. Durerea, care pe măsură ce se înteţea, se şi propaga, răzbătea pretutindeni, în frunte, în ceafă, în spate, în reveriile mele, şi mă apăsa, de parcă ar fi fost gata-gata să mă sufoce. Uneori se concentra în zona ombilicului, chiar în jurul orificiului acestuia, aşa cum am indicat în imagine, îmbrăcând parcă formă de stea, îmi umplea gâtul şi gura cu un lichid concentrat, acid, şi mă speria de parcă ar fi fost gata să mă înăbuşe, iar de acolo îmi stârnea zvâcnete în tot corpul şi mă făcea să gem. Dacã izbeam peretele cu mâna ori făceam mişcări de gimnastică forțându-mi trupul asemenea unui sportiv, izbuteam să-mi uit o clipă suferința; simțeam însă că aceasta mi se strecura în sânge chiar şi în momentele în care slăbea în intensitate, asemenea picăturilor de apă care se scurg dintr-un robinet ce nu poate fi niciodată închis pe de-a-ntregul. Durerea îmi

urca uneori până în gât, silindu-mă să inghit în sec, iar alteori mi se răspândea pe spate, pe umeri, în braţe. Întotdeauna se afla însă, în mod esenţial, în stomac - acela era centrul ei.

         În ciuda acestor trăsături palpabile, mai ştiam şi că durerea era ceva care privea cugetul şi sufletul meu, numai că nu puteam să purced la curăţenia pe care s-ar fi cuvenit să mi-o fac în minte ca să mă eliberez de ea. Cum nu mai trăisem niciodată aşa ceva, eram stăpânit de o confuzie mentală desăvârşită, asemenea unui comandant orgolios care se confruntă pentru prima oară cu un raid. Mai mult, eram animat de o speranță care-mi făcea durerea suportabilă și care, din această pricină, o şi prelungea, dar şi de foarte multe motive şi iluzii care mă-ndemnau să cred, cu fiecare nouă zi, că Füsun ar fi putut veni la blocul Compasiunea.

         În clipele în care îmi păstram cumpătul, mă gândeam că se supărase pe mine, că mă pedepsea pentru păcatele mele, ca, de pildă, pentru faptul că-i tăinuisem întâlnirile mele cu

Sibel de la birou, ca să nu mai vorbim de logodna mea cu ea, pentru faptul că urzisem intrigi la petrecere ca s-o țin departe de Kenan şi, desigur, pentru că nu izbutisem să rezolv problema cercelului. Simțeam însă limpede că absenţa fericirii fără egal pe care ne-o dăruiau clipele noastre de dragoste reprezenta o pedeapsă pe care Füsun şi-o aplica în aceeaşi măsură şi ei, nu numai mie, şi că nici ea n-avea s-o poată indura prea mult, aşa cum n-o puteam indura nici eu.

Trebuia să rabde durerea, s-o întâmpin cu răbdare, să strâng din dinţi în vreme ce mi se răspândea în trup, aşa încât atunci când urma să ne revedem să accepte şi ea situaţia în care mă găseam. De îndată ce gândeam acest lucru eram cuprins de păreri de rău şi sufeream pentru că, mânat de gelozie, trimisesem invitaţia aceea la logodna, sau pentru că nu-i găsisem şi nu-i înapoiasem cercelul pierdut, sau pentru că nu-mi rezervasem mai mult timp pentru a o învăţa foarte serios matematică, sau pentru că nu mă dusesem într-o seară la cină spre a le înapoia, ei şi familiei ei, tricicleta aceea din copilărie. Durerea pe care mi-o pricinuiau mustrăríle de cuget era mai rãsfrântă spre interior şi îmi afecta pulpele și măruntaiele, vlăguindu-mă în chip ciudat. Atunci când mă cuprindea nu mai eram în stare să stau în capul oaselor şi-mi doream să mă reped în pat, „covârşit de remuşcare”.

         Alteori cugetam că la mijloc era examenul de admitere, care se ispravise prost. Apoi îmi imaginam, copleşit de regrete