locurile lor, cât pe ce să se lovească cu creştetul de plafonul cabinei. Abia atunci şi-a amintit Bertie să folosească frâna. Camioneta a trecut prin băltoace, împroşcând cu noroi geamurile. A pornit ştergătoarele. Lamele uzate n-au făcut decât să întindă mâzga maronie. Era ca şi cum priveai printr-un acvariu umplut cu cremă de ciocolată. Aşa că au făcut ultima parte a drumului cu capetele scoase pe geamurile laterale.

Unul dintre soldaţii staţionaţi la fermă a ieşit din cort. Exact când îşi închidea jacheta cu fermoar, porumbelul a ţâşnit pe deasupra unui carpen. Bertie a frânat tare, gemând de durerea care îi cuprinsese genunchii. Susan a deschis uşa în grabă.

Şi-a făcut apariţia şi celălalt soldat, şi atunci porumbelul a zburat spre o hulubărie. S-a oprit pe poliţa de lemn câteva clipe parcă să-şi tragă sufletul, apoi a intrat legănat în boxă, declanşând alarma instalată, apoi a ieşit iar.

S-a auzit un ţârâit. Soldaţii au tresărit şi s-au uitat spre cort.

Susan a fugit spre hulubărie.

Primul soldat s-a uitat înăuntru. Alarma suna.

— Hulubăria unu!

Susan a ajuns acolo prima, pentru că o luase la fugă înaintea soldaţilor. A împins uşa în lături. Sus, pe poliţă, stătea un porumbel. Întorcea capul în toate părţile, uitându-se la boxele goale. Porumbelul a clipit din ochi şi cu un fâlfâit de aripi a coborât pe podea.

Susan l-a luat în braţe şi l-a legănat. Îi simţea inima bătând. Pasărea uguia, şi lui Susan i s-au umezit ochii.

— Ai reuşit.

Uşa s-a deschis şi un soldat s-a apropiat de ea.

— Trebuie să vă daţi la o parte, domnişoară, a spus el întinzând braţele.

Susan a observat tubul de bachelită prins de piciorul porumbelului. A sărutat pasărea pe căpşor, apoi i-a înmânat-o soldatului. În cadrul uşii a apărut şi al doilea soldat, urmat de Bertie, care gâfâia apăsându-şi genunchii cu mâinile.

Susan s-a uitat cum soldatul a pus pasărea jos şi i-a desfăcut tubul de la picior. L-a ridicat în sus şi l-a scuturat. Dându-şi seama că înăuntru este un bileţel, în loc să deşurubeze căpăcelul i-a întins tubul camaradului său.

— Va trebui să ne lăsaţi singuri, domnişoară, a spus soldatul.

Susan s-a uitat la porumbelul lăsat pe podea.

— Trebuie să mănânce şi să bea apă.

— Terminaţi ce-aveţi de făcut, apoi părăsiţi incinta, a spus soldatul.

Susan a încuviinţat din cap, apoi a presărat grăunţe în tavă şi a umplut vasul cu apă. Hulubăria era goală. În locul unui stol de porumbei care să se foiască prin faţa sa, se găsea o pasăre singuratică, una care zburase tocmai din Franţa, cocoţată pe tava cu hrană. În timp ce Susan stătea lângă butoiul cu grăunţe, din cort s-a auzit un ţârâit de sonerie. S-a uitat la platforma de aterizare. Prin perdeaua de metal a trecut un alt porumbel.

— La naiba! a exclamat soldatul.

Susan s-a întors spre Bertie. Bătrânul a zâmbit. La coada ochilor i-a apărut un păienjeniş de încreţituri. S-a aşezat apoi pe verandă alături de Susan. Au urmărit întoarcerea porumbeilor tot restul după-amiezii. În prima oră, au revenit şapte porumbei. Într-a doua, doisprezece. După încă o oră, şaisprezece. De fiecare dată când la orizont apărea un porumbel, Bertie se ridica în picioare, cu genunchi tremurători, întindea un braţ uscăţiv şi striga: „Încă unul!“. La puţin timp după aceea, porumbelul se oprea pe platforma de aterizare şi apoi intra în hulubărie, declanşând alarma. Locul bâzâia ca un stup de albine.

— Ce zarvă nemaipomenită fac soneriile astea, a spus Bertie încântat.

Susan a dat din cap, urmărind cu privirea un alt porumbel apărut în zare.

La fermă au sosit apoi nişte vehicule militare. Cei doi soldaţi au înmânat tuburile aduse de porumbei curierilor, care le-au închis în nişte cutii de metal. Curierii au fugit cu ele la maşini şi au plecat în trombă. Puteau să mai aştepte, ca să adune mai multe mesaje odată, dar pentru Susan era limpede că aceşti curieri aveau ordin să transmită informaţiile de îndată ce soseau. Bănuia că mesajele nu ajungeau la aerodromul North Weald. Mai mult ca sigur mergeau direct la Londra, în inima comandamentului militar britanic.

Până la apusul soarelui, se întorseseră patruzeci şi opt de porumbei cu totul. Patru sute cincizeci şi doi lipseau. Înainte de a intra în casă pentru a se pregăti de începerea atacului, Susan a privit cum apune soarele portocaliu în spatele mestecenilor. Şi-a imaginat că bombardierele Luftwaffe se ridicaseră deja în aer cu burţile pline de tone întregi de bombe, pregătindu-se să distrugă ce mai rămăsese din Londra. Apoi urma invazia. S-a rugat ca măcar unul dintre porumbeii săi să fi adus ceva, orice, care să ajute Marea Britanie să supravieţuiască.

— De-acum o să ştim când veniţi, nazişti nenorociţi, a spus Bertie, agitând pumnul în aer. Şi o să fim pregătiţi!

Unul dintre soldaţi, care tocmai înmâna tubul unuia dintre curieri, i-a auzit spusele şi a intervenit:

— Aţi făcut o treabă grozavă, domnule.

Bertie a arătat spre Susan.

— Să-i mulţumeşti nepoatei mele. Ea e creierul din spatele misiunii.

Soldatul şi-a scos boneta.

— Felicitări, domnişoară.

Susan s-a forţat să zâmbească. O parte din ea se simţea uşurată că porumbeii se întorceau. Doar o mică parte din stol revenise însă. Iar Ollie şi Ducesa lipseau. În curând urma să sune alarma şi aveau să cadă bombele. Se temea că nu avea să-i mai vadă vreodată.

Capitolul 29 EPPING, ANGLIA

Atacul asupra Londrei a început la scurt timp după lăsarea întunericului. După ce au plecat curierii, valul porumbeilor care se întorceau s-a tot subţiat până s-a oprit de tot. Cei doi soldaţi rămaşi s-au ghemuit în cort, pregătiţi să găsească drumul spre adăpostul făcut de Bertie dacă peste Epping se năpustea un alt raid aerian.

Susan a pregătit cina din raţia de pâine veche. A tăiat-o, a prăjit-o, ba chiar a întins peste felii şi ultima lingură de gem de agrişe. Cu toate astea,