sentimentele exprimate de eroi îl făcuseră să zîmbească. Auzi, să te emoţionezi în aşa hal cînd e vorba de a poseda o fată – asta i se părea de-a dreptul ridicol. Dar, pe de altă parte, luată la bani mărunţi, detaliu după detaliu verbal, ce superb exemplu de inginerie afectivă!

— Bătrînul ăsta, zise el, îi face pur şi simplu de ruşine pe cei mai buni specialişti ai noştri în materie de propagandă!

Sălbaticul zîmbi triumfător şi-şi reluă lectura. Totul merse binişor pînă cînd, în ultima scenă din actul trei, Capulet şi Lady Capulet încep s-o terorizeze pe Julieta ca s-o convingă să se mărite cu Paris. Helmholtz se agitase întruna tot timpul cît ţinuse lectura acestei scene; dar cînd Julieta – mimată patetic de Sălbatic – strigă:

 

Nu-i pare milă-n ceruri să privească

Pînă-n adîncul jalei mele? Dulce mamă!

Nu mă lăsa! Amînă cununia!

Cu-o lună sau cu-o săptămînă doar!

De nu, gătiţi-mi patul nupţial

În fundul gropii unde zace Tybalt!4

 

Cînd Julieta spuse aceste vorbe, Helmholtz izbucni într-un hohot de rîs nestăpînit, exploziv.

Mama şi tatăl (ce obscenitate grotescă!) silindu-şi fiica să se dea unui bărbat pe care nu-l vrea! Şi tîmpita aia de fată să nu spună că îl are pe un altul pe care (cel puţin pentru moment) îl preferă! În absurditatea ei porcoasă, situaţia era de un comic irezistibil. Izbutise el pînă atunci – cu eforturi de-a dreptul eroice – să-şi stăpînească rîsul care-l îneca din ce în ce mai tare; dar cuvintele „Dulce mamă“ (rostite pe tonul tremurînd de emoţii chinuitoare al Sălbaticului) şi referirea la Tybalt care zace pe catafalc (în mod evident, fără să fi fost incinerat şi, deci, irosindu-şi fosforul pe un monument întunecat) – la aşa ceva nu mai putu rezista. Rîse şi rîse pînă-i şiroiră lacrimile pe obraji – rîse nestăpînit, în timp ce, palid de ruşine şi indignare, Sălbaticul îl privea peste marginea cărţii şi apoi, văzînd că încă mai rîde, o închise indignat şi, cu gestul omului care îşi dă seama că strică orzul pe gîşte, o încuie la loc în sertar.

— Şi totuşi, spuse Helmholtz (după ce, recăpătîndu-şi respiraţia, de-ajuns pentru a-şi cere scuze şi pentru a izbuti să-l înduplece pe Sălbatic să-i accepte explicaţiile), ştiu prea bine că e nevoie şi de situaţii ridicole, demente, ca asta; nu poţi să scrii cu adevărat bine despre nimic altceva. De ce era bătrînul ăsta un atît de minunat artizan al propagandei? Pentru că avea atîtea lucruri nebuneşti, chinuitoare, de care să se emoţioneze şi să se agite. Trebuie să te simţi rănit şi tulburat, altfel cum ai putea să inventezi nişte exprimări cu adevărat bune şi pătrunzătoare, ca o radiografie. Dar „mame“ şi „taţi“, dă-o-ncolo! Şi clătină din cap: — Cum te-ai putea aştepta să nu mor de rîs cînd aud de „taţi“ şi „mame“? Şi cine s-ar mai putea emoţiona auzind cum că un băiat posedă sau nu pe cutare fată? (Sălbaticul tresări ca biciuit; dar Helmholtz, care medita cu ochii în pămînt, nu observă nimic.) Nu – încheie el oftînd –, nu merge, pur şi simplu nu merge! Avem nevoie de un alt fel de nebunie şi violenţă. Dar care? De ce fel? Şi unde s-o găsim? Tăcu, iar apoi, clătinînd din cap, spuse: — Nu ştiu. Şi repetă: — Nu ştiu.

 

1. Romeo şi Julieta, I, 5, 48-52, ed. cit., vol. 3, 1984, pp. 26-27.

2. Phoenix şi turtureaua, strofa I, trad. Dan Grigorescu, ed. cit., vol. 9, 1995, p. 727.

3. Ibid., strofele 11-12, p. 728.

4. Romeo şi Julieta, III, 5, 202-207, ed. cit., vol. 3, 1984, p. 75.

Capitolul XIII

Henry Foster apăru ca o umbră în semiobscuritatea din Depozitul de Embrioni:

— Vrei să mergi cu mine astă-seară la un film senzorial?

Lenina clătină din cap fără o vorbă.

— Ieşi cu altcineva? Era curios întotdeauna să ştie care dintre prietenii şi prietenele lui se culcă şi cu cine. Cu Benito? o întrebă el.

Lenina clătină iar din cap.

Henry observă totuşi oboseala ochilor acelora încercănaţi, paloarea care se ascundea sub roşeaţa ca de lupus, tristeţea din colţurile buzelor roşii, care-şi pierduseră zîmbetul.

— Nu cumva ţi-e rău? o întrebă el puţin îngrijorat, temîndu-se că Lenina s-ar fi putut infecta de una din puţinele boli molipsitoare ce nu fuseseră încă eradicate.

Dar Lenina clătină iarăşi din cap.

— În orice caz, ar trebui să