te duci la un doctor, îi spuse Henry. „Mergi la doctor zi de zi, el de nervi te va păzi“, adăugă el cu mult entuziasm, căutînd să-i imprime şi mai adînc sloganul hipnopedic cu ajutorul unei bătăi puternice pe umăr. Poate că ai nevoie de un înlocuitor de sarcină, sugeră el. Sau poate un tratament SSPV extraforte. Ştii, uneori, Surogatul Standard de Pasiune Violentă nu este destul de…

— Ah, pentru numele lui Ford, taci o dată! zise Lenina, renunţînd la muţenia ei încăpăţînată.

Şi se reîntoarse la embrionii pe care-i neglijase.

Auzi vorbă, tratament SSPV! I-ar fi venit să rîdă dacă nu i-ar fi venit mai degrabă să plîngă. Ca şi cum pasiunea ei proprie n-ar fi fost destul de violentă! Oftă din rărunchi în timp ce-şi umplea iar seringa. „John“, murmură în sinea ei, „John…“, iar apoi începu să se minuneze: „Fordule mare, oare embrionul ăsta l-am inoculat sau nu împotriva bolii somnului?“ Pur şi simplu nu mai ţinea minte. Pînă la urmă se hotărî să nu rişte să-i mai injecteze o doză, aşa că se deplasă la flaconul următor de pe banda rulantă.

(Peste exact douăzeci şi doi de ani opt luni şi patru zile, un tînăr şi promiţător Alfa-Minus – administrator al zonei Mwanza-Mwanza – avea să moară de tripanosomiază – primul caz după o jumătate de secol.) Oftînd, Lenina îşi văzu mai departe de treabă.

O oră mai tîrziu, în vestiar, Fanny o dojenea energic:

— Bine, dar e absurd să te laşi în voia unei asemenea stări. E pur şi simplu absurd! repetă ea. Şi pentru ce? Pentru un bărbat – pentru un singur bărbat!

— Bine, dar e cel pe care-l vreau!

— Ei, na, parcă n-ar fi milioane de bărbaţi pe lumea asta!

— Bine, dar pe ăia nu-i vreau.

— De unde poţi să ştii dacă nu i-ai încercat?

— I-am încercat.

— Cîţi ai încercat? întrebă Fanny, dînd dispreţuitoare din umeri. Unu, doi, cîţi?

— Cîteva zeci. Dar nu mi-a folosit la nimic, adăugă ea clătinînd din cap.

— Mă rog, asta înseamnă că trebuie să perseverezi, o sfătui sentenţios Fanny – deşi se vedea bine că începuse să-şi cam piardă şi ea încrederea în propriile recomandări. Fără perseverenţă nu se poate realiza nimic.

— Dar între timp…

— Nu te mai gîndi la el.

— Nu mă pot stăpîni.

— Atunci, ia nişte soma.

— Iau mereu.

— Mai ia.

— Bine, dar între timp tot la el mă gîndesc. Îmi place şi o să-mi placă întotdeauna.

— Păi, dacă aşa stau lucrurile, zise Fanny hotărîtă, de ce nu te duci să-l posezi? Chiar şi împotriva voinţei lui.

— Ah, dacă ai şti ce îngrozitor de ciudat s-a purtat!

— Un motiv în plus ca să adopţi o linie mai fermă.

— Uşor de zis, dar greu de făcut.

— Nu te lăsa pradă vorbelor. Acţionează! Glasul lui Fanny suna ca o trompetă. Parcă ar fi fost propagandistă a Asociaţiei Mondiale a Tinerelor Fete care le ţine o lecţie adolescentelor Beta-Minus la învăţămîntul seral. Da, acţionează. Imediat. Fă-o chiar acum.

— Mi-e frică, zise Lenina.

— N-ai decît să iei întîi o jumătate de gram de soma şi gata. Acum mă duc să fac baie.

Şi plecă în pas de marş, tîrîind după ea un prosop mare.

 

Se auzi soneria şi Sălbaticul, care spera şi aştepta cu nerăbdare să vină Helmholtz în dupăamiaza aceea (căci, în sfîrşit, se hotărîse să-i vorbească despre Lenina, şi abia se mai putea stăpîni să nu-şi dezlege băierele inimii), sări şi se repezi la uşă.

— Ştiam eu că tu eşti, Helmholtz! strigă el în timp ce deschidea uşa.

În prag, îmbrăcată într-un costum marinăresc de satin artificial alb şi cu o beretă albă pusă şmechereşte pe o ureche, se afla Lenina.

— Ah! exclamă Sălbaticul, de parcă ar fi primit o lovitură cumplită.

O doză de jumătate de gram de soma fusese de ajuns pentru ca Lenina să-şi uite şi temerile şi stînjeneala.

— Bună, John, zise ea zîmbind şi intră în cameră.

Cu un gest automat, el închise uşa şi o însoţi înăuntru. Lenina se aşeză. Urmă o tăcere prelungă.

— John, s-ar zice că nu prea te bucuri să mă vezi, zise ea într-un tîrziu.

— Nu mă bucur? Sălbaticul o privi cu reproş; apoi căzu deodată în genunchi dinaintea ei şi, luîndu-i mîna, i-o sărută cu evlavie. Nu mă bucur? Ah, de-ai şti… şopti el şi, luîndu-şi inima în dinţi, o privi drept în ochi. Lenina, Admirata! continuă el – da, eşti culmea admiraţiei, preţuind tot ce-i mai scump pe lume!1 Ea îi zîmbi cu căldură şi tandreţe. Ci tu, desăvîrşită (Lenina se aplecă spre el, cu buzele întredeschise), şi fără-asemuire, ai fost creată (Lenina se aplecă şi mai aproape) din tot ce au fiinţele mai bun2. (Se apropie şi mai mult. Deodată Sălbaticul se ridică în picioare.) Tocmai de aceea – zise el întorcînd capul într-o parte – voiam ca mai întîi să fac ceva… adică